1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Eminescu şi ecologia ingenuă

Apropierea lui Eminescu de ecologie ar deveni posibilă, dacă acceptăm că scrisul său exprimă un conservatorism care conţine, pe lângă ataşamentul faţă de vechi, şi o reticenţă faţă de progresul nelimitat.

Mesajul ambasadorului Marii Britanii cu ocazia zilei lui Mihai Eminescu a avut mare succes. Pentru spiritul public românesc, rănit în atâtea rânduri de întâlnirile nereuşite cu lumea occidentală, omagiul adresat de ambasadorul Marii Britanii a fost un adevărat balsam, aşa cum se poate constata şi din numeroasele intervenţii de pe blog.

Diplomatul britanic a postat pe site-ul său, un clip video în care recită poezia ”Revedere” de Mihai Eminescu: „Codrule, codruţule,/Ce mai faci drăguţule, şamd”. Dincolo însă de reverenţa diplomatică, Martin Harris, a schiţat tot în limba română, o interpretare a poemului pe care l-a pus sub semnul ecologiei. ”Revedere” ar conţine, în opinia sa, un îndemn pentru conservarea ”pădurilor virgine” în starea lor neschimbătoare şi care s-ar acorda atât de bine cu un program ecologic susţinut în prezent de ambasada Marii Britanii.

Este posibil ca ortodoxia interpretării eminesciene să fie vexată: Eminescu ecologist pare o rizibilă trivializare. Dar mai înainte de a trage concluzii ar trebui să remarcăm două lucruri: 1. poezia poate primi şi altă utilizare mai largă decât cea pur estetică şi 2. ecologia este de multe ori înţeleasă greşit sau într-un mod restrictiv.

Între metafizica lui Eminescu şi programul politic al ecologiştilor nu există, cu siguranţă, nicio legătură, dar ecologia conţine în semnificaţia sa originară sentimentul ultragiat al peisajului maltratat de intervenţia omului şi mai ales, de dezvoltarea nemăsurată a industriilor ”murdare”. Ecologia este strigătul de groază al omului care vede cum înseşi reperele sale neschimbătoare (Ce mi-i vremea, când de veacuri/Stele-mi scânteie pe lacuri) intră într-un proces accelerat de degradare şi dispariţie.

Dacă dăm deoparte zgura ideologică şi impresia penibilă provocată de excesele organizaţiei Green Peace, descoperim sentimentul politic originar al ecologismului, unul de esenţă conservatoare. Este antipatic, poate, pentru multă lume şi moralismul cu care ecologiştii îşi dublează mesajul, dar în realitate acest aspect nu ţine de ecologia ca atare, ci de mijloacele prin care grupurile de activişti sociali încearcă să-şi impună mesajul.

Aşadar, o apropiere a lui Eminescu de ecologie ar putea deveni posibilă, dacă acceptăm că literatura sa exprimă un conservatorism care conţine laolaltă cu ataşamentul faţă de vechi şi o reticenţă faţă de progresul neîngrădit. Riscând o ipoteză neverificabilă, am spune că Eminescu, gazetarul, ar fi fost astăzi un adversar al exploatării nemăsurate a resurselor ca şi un oponent al proiectului de la Roşia Montana. Dacă punem pe primul plan vechile galerii miniere din epoca romană şi vestigiile arheologice de o valoare inestimabilă, ne-am putea repede imagina cum s-ar pune la lucru spiritul său polemic animat de ”romantismul ruinelor”.

În orice caz, decât un Eminescu naţionalist, citat sau ocultat după caz, ar fi mai bine să redescoperim un Eminescu conservator în spiritul Junimii, preocupat de măsură şi mai ales de adecvare în toate procesele de reformă şi modernizare socială. Modul în care România a copiat Constituţia franceză, scăpând pe drum câteva detalii esenţiale, pentru a sfârşi apoi în certuri politice interminabile, ar fi putut deveni, de asemenea, un obiect predilect al criticii sale. Cu toate acestea, o incidenţă a gândirii lui Eminescu cu ecologia contemporană ar fi fost mai probabilă pe terenul gândirii occidentale decât în România, căci pe aici nu trece cu adevărat prima linie a frontului dintre tehnologiile riscante şi prudenţa conservatoare.

Problema României nu este tehnologismul descătuşat, ci incapacitatea de a respecta rigori legale şi slăbiciunea în a pedepsi abaterile. Dacă pădurile au fost tăiate în exces este pentru că administraţia nu a reuşit să împiedice acest lucru, fiind adesea complice cu exploatările clandestine. Aşadar, nu industrialism descătuşat, ci indolenţă, corupţie şi lipsă de rigoare. În afara de aceste pagube greu recuperabile şi care pot fi puse cu precizie în seama cuiva, se manifestă însă mai ales o stranie neglijenţă faţă de peisaj, un fel de barbarie, de privire incultă, care nu s-a desprins încă de utilitarismul primitiv. Munţii şi pădurile, văile râurilor, marginile satelor româneşti sunt pline de gunoaie. Este un fapt care iese din sfera disputei ecologice, sau mai curând unul care nici nu atinge acest nivel.

Ambasadorul Marii Britanii a mai spus un lucru pe care îl spun de regulă toţi occidentalii amabili despre România, un clişeu, care poate chiar plicitisi prin repetiţie: ”România are cele mai frumoase peisaje din Europa”. Cei mai mulţi reţin din acest enunţ adjectivul la superlativ (”cele mai frumoase”), fără să bage de seamă că autorul enunţului nu a spus ”natură”, ci ”peisaje”. Obişnuinţa didactică din România este să se vorbească la orele de literatură despre ”legătura dintre om şi natură”, în timp ce lumea occidentală cultivă, încă din timpuri îndepărtate, ”peisajul”. Or dacă „natura” reuşeşte uneori să asimileze gunoaiele, „peisajul” este mereu ultragiat.