La moartea lui Egon Bahr

Are istoria vreo noimă? Disputa pe tema sensului istoriei de la Hegel la Foucault încoace, trecând prin devastările provocate de comunişti şi nazişti în siajul materialismului istoric al lui Marx şi al antisemitismului rasist, al scientismului şi pozitivismului secolului XIX, e interminabilă.

În epoci postmodern-relativiste, marcate, precum cea actuală, de incertitudini, diversitate, echivoc interpretativ şi pluriperspectivitate, mulţi se simt ispitiţi să creadă că totul ar împărtăşi aceeaşi nonvaloare şi lipsă de noimă. Unii gânditori neohegelieni, precum germanul Jörg Baberowski, s-au revoltat şi au procedat la “reantropologizarea” istoriei.

În ce mă priveşte, nu mă pot dezbăra de impresia că istoria este, totuşi, despre oameni; şi că, dacă D-zeu are perioade în care, ca la Auschwitz, nu se arată dispus să se arate şi cu atât mai puţin să intervină, urmaşul lui Adam sfârşeşte prin a încerca să-I ţină locul şi să impună, măcar vremelnic, istoriei, propriul său sens.

Poate fi un sens catastrofal, în vremi totalitare, în care, vorba lui Sartre, citat de Norman Manea într-un remarcabil eseu despre Ana Pauker, „infernul este celălalt”. Celălalt fiind, bunăoară, duşmanul de rasă, de clasă, ori de religie.

Dar poate fi şi unul, în aparenţă cel puţin, benefic, ori de câte ori raţiunea prevalează. Atunci, D-zeu (chiar fără a fi recunoscut ca atare) se lasă îmbunat, iar „sacrul”, spre a-l parafraza pe Emanuel Levinas, citat de acelaşi scriitor româno-american, „se manifestă oriunde - şi doar acolo unde - „omul îl recunoaşte şi îl acceptă pe celălalt”.

Un astfel de om, veşnic pregătit să accepte alteritatea "celuilalt", s-a dovedit, de-a lungul îndelungatei sale vieţi şi a prodigioasei sale cariere politice, social-democratul german Egon Bahr, care a murit azi, la 93 de ani, în urma unui infarct.

L-am criticat fără menajamente. Dar, deşi i-am respins, de pildă, categoric, jenantele împăciuitorisme pro-ruseşti, când, în siajul agresiunii Moscovei în Ucraina, nonagenarul ex-ministru şi intim al fostului cancelar Brandt lansa disperate apeluri la înţelegerea cu orice preţ a vestului cu agresiva şi expansionista tiranie neoimperială a lui Putin, nu i-am pierdut din vedere importanţa extraordinară.

De la finele anilor 60, fructificarea gândirii politice a lui Bahr, ministru, sub Willy Bandt şi Helmut Schmidt, în varii cabinete vestgermane, a contribuit enorm la destinderea est-vest, şi, implicit la ameliorarea a nenumărate vieţi de oameni captivi îndărătul Cortinei de Fier, impuse de sovietici.

Pragmaticul Bahr trece în continuare, în Germania, drept arhitectul faimoasei „Ostpolitik” şi părintele teoriei susţinând ambiţioasa teză a ameliorării (infernului totalitar comunist) graţie schimbărilor obţinute prin apropiere: „Wandel durch Annäherung”.

Formula, amintindu-mi de transmutaţia alchimică, aici a vrăjmaşului politic în amic, prin apropiere şi comerţ, a devenit paradigmatică în gândirea politică germană. Cred că n-am greşi fatal dacă afirmăm că ea continuă să determine, în largă măsură, politica externă germană, aşa cum e girată de Frank-Walter Steinmeier, actualul şef, social-democrat, al diplomaţiei berlineze.

Trimis la munca de jos de nazişti, care consideraseră că "se infiltrase" ilegal în Wehrmacht, întrucât îşi trecuse sub tăcere bunica evreică, tânărul Bahr a devenit muncitor, apoi, după război, ziarist, ataşat de presă şi diplomat. Sub Brandt, Bahr a pus umărul la negocierea unor tratate cheie, cu Uniunea Sovietică, Polonia şi autorităţile comuniste din Berlinul răsăritean. Care par să fi încercat să susţină executivul de stânga al Germaniei apusene, propunând guvernanţilor de la Bonn, prin securitatea comunistă estgermană Stasi, adoptarea de măsuri subversive contra Uniunii Creştin-Democrate şi Uniunii Creştin Sociale, alcătuind, la începutul anilor 70, opoziţia de centru-dreapta. Oferta (dezminţită în 2013 de Bahr) ar fi inclus mituirea şi cumpărarea de voturi de deputaţi conservatori. Brandt şi Bahr ar fi respins avansurile poliţiei politice comuniste.

Marxist moderat, Bahr s-a delimitat clar de simpatizanţii partidului comunist vestgerman din aripa stângă a SPD, dar a aderat la ideea că pragmatismul politic ar muta munţi din loc. Şi-a hrănit până la capăt iluzia năstruşnică, potrivit căreia, din concesii mutuale, vestul ar putea obţine nu doar avantaje tactice relativ mărunte, ci însăşi victoria strategică, marea schimbare în bine a sistemelor totalitare.

Iluzie, în continuare, larg răspândită în Germania şi Europa. Unde e frecvent ca prăbuşirea imperiului comunist şi reunificarea celor două state germane postbelice să treacă mai degrabă drept rezultat al destinderii, al „Ostpolitik” şi al „schimbării prin comerţ”, decât să fie atribuite lui Ioan Paul al doilea, revoltei Solidarităţii poloneze şi decisivei reînarmări a vestului, hotărâte de preşedintele american, Ronald Reagan.

În ciuda tuturor inadecvărilor ei conceptuale, cariera politică a lui Bahr e exemplară şi demnă de studiat. Mi se pare a fi fost înşurubată pe o tentativă memorabilă de depăşire a încremenirii în proiect, caracteristică pe de o parte precauţiilor şi idiosincraziilor Războiului Rece, pe de alta interiorizării postbelice, de către germani, a respingerii modelului militarist prusac şi nazist.

S-ar putea să fi reprezentat un efort de atribuire de sens unei contorsionate istorii, cantonate, altminteri, în absurd. Dacă aşa stau lucrurile, a fost, cred, o încercare cu atât mai remarcabilă de valorificare a acceptării, ca partener de dialog şi negocieri, a „celuilalt”, fie el şi comunist, cu cât rigiditatea disciplinată şi consecvenţa inconturnabilă, iar nu deschiderea, moderaţia şi flexibilitatea au părut să impregneze şi să marcheze indelebil spiritul german.