1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Efectul Kosovo

Subiectul Kosovo a revenit în centrul atenţiei graţie unor rezoluţii a PE care invită România să recunoască independenţa provinciei.

default

Atitudinea faţă de provincia Kosovo continuă să fie una din chestiunile neclare ale politicii româneşti. Cel puţin în intervenţiile publice, preşedintele Traian Băsescu nu a explicat în mod convingător de ce se opune recunoaşterii noului stat, în pofida poziţiei principalilor parteneri externi ai României, SUA şi UE.

Opinia publică românească nu a cerut însă explicaţii, deoarece preşedintele a reuşit să sugereze că România ar adopta, în subsidiar, o politică pro-sârbească, care se bucură de o simpatie aproape necondiţionată. Se ştie că, în ciuda politicii lui Miloşevici, opinia publică românească a dezaprobat în marea ei majoritate atacurile americane asupra Serbiei, după cum a penalizat politica preşedintelui Emil Constantinescu. A fost destul de aceea ca preşedintele Traian Băsescu să sugereze, prin câteva propoziţii aluzive, că se desparte de linia Constantinescu, pentru ca mediile populare, frustrate în anii anteriori, să fie câştigate de partea sa.

Totuşi, anumite explicaţii trebuiau date. Cei care s-au însărcinat cu argumentarea acestor decizii mai delicate - şi care prin natura lor nu sunt expuse pe de-a-ntregul publicului larg , au atras atenţia asupra situaţiei din Transnistria. Preşedintele Băsescu ar fi fost preocupat să nu recunoască independenţa provinciei Kosovo, în aşa fel încât să nu fie nevoit într-un viitor oarecare să recunoască, după acelaşi model juridic, independenţa provinciei din stânga Nistrului, unde poposesc pe mai departe trupe ale Federaţiei Ruse.

Argumentaţia aceasta a părut însă de la bun început destul de şchioapă, căci interesele Federaţiei Ruse nu urmăresc indepedenţa Transnistriei. Dimpotrivă, Moscova - şi lucrul acesta este tot mai vizibil - ar dori mai curând să-şi păstreze o anumită influenţă asupra întregii republici moldoveneşti. O federalizare a republicii Moldova cu Transnistria, provincie, autonomă şi găzduind trupe ruseşti, ar fi varianta cea mai profitabilă.din perspectiva Kremlinului. Independenţa Transnistriei ar fi probabil abia ultima variantă, când toate celelalte proiecte politice vor fi eşuat. Comparaţia cu Transnistria nu pare aşadar suficient de bună, cu atât mai mult cu cât România, ca membră a NATO, nu ar fi fost nevoită să urmeze în relaţia cu Rusia niciun precedent juridic de tipul Kosovo.

A fost invocată atunci comparaţia, mult mai la îndemână şi accesibilă publicului larg, cu Ţinutul secuiesc. De fapt comparaţia a făcut-o un primar din secuime atrăgându-şi inclusiv reproşurile liderilor UDMR, care au văzut în această asociere o crasă lipsă de tact politic. În realitate, comparaţia dintre provincia sârbească Kosovo şi Transilvania, sau măcar o mică parte din Transilvania, nu se poate susţine din punct de vedere istoric. Aşa cum se poate constata uşor prin rememorarea istoriei vechi, Serbia a jucat faţă de Kosovo un rol mai asemănător cu cel jucat de Ungaria faţă de Transilvania, deşi nici această comparaţie nu poate fi susţinută până la capăt. Simplificând puţin, ungurii ar trebui să se identifice în această ecuaţie mai curând cu sârbii decât cu albanezii. Dar cu certitudine, secuii nu pot invoca asemănarea situaţiei lor cu a albanezilor, decât în mod pur oportunist.

Şi, totuşi, s-au temut cu adevărat autorităţile româneşti de un precedent Kosovo? Dacă opinia publică poate împărtăşi, într-o anumită măsură, unele temeri moştenite din istoria ultimului secol, autorităţile bine informate nu pot face acelaşi lucru. Şi de aceea explicaţia ar trebui poate căutată în altă parte.

România, care devenise de pe atunci un partener strategic pentru SUA, nu mai avea cu adevărat temerile pe care le nutrea încă la începutul anilor 90, dar a dorit pesemne să câştige un ascendent asupra Serbiei. Preşedintele Traian Băsescu a căutat să înnoade o relaţie specială, care dintr-un motiv sau altul nu s-a realizat. Şi nu doar că România nu s-a bucurat de nicio trecere la Belgrad, dar nici măcar problema relativ uşor de abordat a vlahilor din sudul Dunării nu a fost rezolvată. România care “de dragul Serbiei” făcuse un gest inoportun, plasându-se oblic faţă de toţi partenerii săi importanţi (SUA şi UE) s-a văzut pusă într-o situaţie dificilă. Episodul recent în care Guvernul de la Bucureşti a pus Serbiei condiţii (altminteri motivate) a arătat eşecul politicii externe româneşti. Căutând să domine Serbia prin bunăvoinţă, printr-un soi de tutelă “frăţească”, oficialii români au reuşit mai mult să o îndepărteze.