1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Efectul Crimeea

Anexarea Crimeei şi anxietatea generală are reverberaţii puternice în politica românească şi deschide pentru prima dată o discuţie serioasă despre Basarabia.

Ca niciodată, toată lumea a aniversat joi Declaraţia privind unirea Basarabiei cu România. Preşedintele Traian Băsescu a fost în elementul său, dar premierul Ponta a fost nevoit de context să emită şi el un mesaj. Primul, unionist, al doilea, ”europenist”. Primul a vorbit despre ”credinţă”, ”apărarea neamului” şi ”idealul unirii”, în stilul de acum un secol, celălalt despre ”fraţii noştri de peste Prut”. Este pentru prima dată în ultimii 75 de ani când cineva din afara catedrelor de istorie contemporană îşi aminteşte că în data de 27 martie 1918 după stil vechi şi în 9 aprilie 1918 după stil nou, Sfatul Ţării din Chişinău adopta o Declaraţie de unire cu România.

Este un fapt ieşit din comun, care nu ar fi avut loc fără schimbările geopolitice fulgerătoare din ultima lună. Dacă, la finele anului trecut, premierul Leancă putea încă atrage atenţia preşedintelui Băsescu să nu mai agite ideea unionistă căci îi provoacă daune electorale şi pune în pericol progresele înregistrate în relaţia cu Transnistria, astăzi atenţia extraordinară şi fără precedent pe care America şi UE o arată Republicii Moldova permite şi chiar stimulează toate efuziunile. UE a anulat vizele de călătorie pentru cetăţenii moldoveni, Comisia de la Bruxelles a anunţat că a devansat semnarea acordului de asociere, Washingtonul trimite un emisar la Chişinău şi, în general, s-a creat în Vest un întreg curent de opinie potrivit căruia Moldova trebuie ancorată ferm în relaţia cu UE şi NATO, ca să nu fie confiscată de Moscova. Şi toate aceste lucruri sunt efecte directe ale anexării Crimeei şi alertei strategice care a cuprins alianţa occidentală.

Toate aranjamentele anterioare privitoare la vecinătatea estică a UE au picat şi mai ales Germania are motive să se plângă că, în relaţia cu Moscova, încrederea ei a fost înşelată.

Perspectiva americană, care privilegia încă din 2008 o politică ofensivă prin includerea Ucrainei şi Georgiei în programul de preaderare la NATO, a avut câştig de cauză. Chiar dacă preşedintele Obama nu aderă la stilul impulsiv al unor republicani din vechea şcoală, sensul acţiunii sale este acelaşi.

În orice caz, Ucraina şi Republica Moldova au dobândit o atenţie deosebită, care pune şi România într-o nouă postură. S-ar putea ca unul din efectele paradoxale ale anexării Crimeei să fi fost îngustarea ariei de influenţă a Rusiei. Americanii încurajaseră oricum apropierea Moldovei de România pe căi multiple. Fundaţia Soros la rândul ei căuta, încă de acum 5-6 ani, să creeze legături mai strânse dintre organizaţiile sale de pe cele două maluri ale Prutului. Americanii nu au dat niciodată şanse unei Moldove independente, căci în opinia lor fragilitatea ei ar îndrepta-o inevitabil într-o direcţie saui alta. Acum, în balansul acesta, cu mişcări tot mai largi, dintre Rusia (CSI) şi România (UE), ne aflăm în secvenţa apropierii de România.

În acest context, preşedintele Băsescu a putut relua fără inhibiţii mesajul său unionist. Nici premierul Iurie Leancă nu mai poate protesta, căci ameninţarea rusească anulează pur şi simplu toate calculele anterioare. În acest moment, România ar putea părea pentru moldoveni un adăpost de vreme rea.

Există însă tot felul de consecinţe mai puţin vizibile şi care vor modela întregul discurs politic din România. Era la modă printre militanţii prezidenţiali să acuze USL de opţiuni filoruse, avertizând cu riscul ca România să fie împinsă încet-încet către CSI. Era bineînţeles o metaforă de campanie, dar acum când tema rusească este reală, limbajul va trebui să fie remaniat. Deşi pare un mic detaliu lipsit de importanţă, el structurează un întreg imaginar politic. Adresându-se unui public fără aptitudini analitice, politicienii forjaseră din 2009 încoace o imagine puternică şi pe ”înţeles”, care opunea o forţă ”pro-occidentală” unei forţe ”pro-ruse”. E adevărat, China ar putea să ia locul Rusiei, dar dacă, aşa cum am văzut, chinezii evită o alianţă explicită cu Rusia, preferând să-şi consolideze relaţiile comerciale cu UE, ei nu vor putea fi nişte candidaţi foarte buni. Dar nu atât mistificările în sine ar fi atât de grave, cât faptul că forţele politice din România nu par capabile să se definească pe teren naţional, preferând să evadeze în fantasme geopolitice.

În fine, un efect mult mai important ar putea fi, de astă dată, apariţia unui clivaj real în politica românească între unionişti şi antiunionişti. La acest capitol Cristian Preda ar putea să aibă dreptate. Câtă vreme tema redobândirii Basarabiei era teoretică, clivajul sugera o simplă agitaţie de campanie. Dar anexarea Crimeei şi anxietatea generală au modificat întregul context.