1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Efectele cooptării UDMR la guvernare

În politica românească se manifestă un fel de salutară frivolitate care face ca tot ce pare grav la un moment dat să fie peste puţin timp trecut cu vederea.

Cooptarea UDMR la guvernare a antrenat întotdeauna aceleaşi efecte. Pe de o parte partidul dominant din cadrul majorităţii a devenit, fireşte, mai receptiv faţă de solicitările maghiare, pe de alta, opoziţia a dobândit o foarte mare exigenţă faţă de aceleaşi solicitări. Preşedintele Băsescu a sugerat că PSD şi UDMR au convenit anumite lucruri pe care nu ar dori să le facă publice, cu aluzie la disputa privind UMF din Târgu Mureş. A fost semnul cel mai evident că preşedintele nu doar că acţionează în beneficiul exclusiv al opoziţiei, dar că a dobândit şi trăsăturile psihologice ale unui opozant.

Faptul că opoziţia, oricare ar fi ea, aţâţă opinia publică împotriva maghiarilor a devenit o constantă a vieţii publice. PSD făcea cu mare exces de zel acelaşi lucru pe vremea în care UDMR se afla în asociere cu PDL la guvernare, iar Emil Boc, îndată ce nu mai avea nevoie de sprijinul ungurilor, redevenea ”un bun ardelean”.

Din fericire, toate aceste fenomene sunt mult atenuate faţă de primii ani de după 1990 şi nu riscă să devină critice. Totuşi, discursul anti-UDMR are încă un rol electoral important. Victor Ponta şi Crin Antonescu, deşi încheiaseră în 2012 un acord ferm cu Kelemen Hunor, nu l-au dat publicităţii de teamă că vor pierde voturi. Este adevărat că Victor Ponta a anunţat înţelegerea cu UDMR încă din seara în care au fost date publicităţii rezultatele alegerilor, dar nu e mai puţin adevărat că ezitase să o facă înainte de alegeri.

De data aceasta reticenţa faţă de UDMR avea şi alte motive decât cele strict etnice. Formaţiunea maghiară se asociase prea mult în imaginea publică cu guvernul Boc şi cu preşedintele Băsescu. Faptul că maghiarii în marea lor parte au boicotat referendumul de demitere a preşedintelui Băsescu a cântărit mult în aceste reacţii publice, care nu aveau nicio legătură cu relaţiile istorice româno-maghiare.

Cu toate acestea, perseverenţa şi caracterul relativ uniform al discursului anti-UDMR ne îndreptăţesc să credem că este, de fapt, o formă diluată a vechiului discurs anti-maghiar din anii 90. Este simptomatic faptul că cei care contestă Uniunii dreptul de a face parte din Guvern anunţă din start cu nu se referă la unguri, ci la UDMR ca formaţiune „coruptă şi lipsită de reprezentativitate”. Iar maghiarii percep probabil destul de bine care este substratul acestor susţineri, căci ei, la rândul lor, ţin să se disocieze de realitatea românească, adoptând atitudini în răspăr, aşa cum a fost absenteismul masiv de la referendum. A existat probabil şi un motiv mai subtil. Maghiarii nu au câştigat niciodată nimic decât atunci când scena politică românească a fost divizată. Or, profilarea unei majorităţi largi, aşa cum era USL laolaltă cu un preşedinte din aceeaşi sferă politică, dădea de înţeles că UDMR va fi ţinut multă vreme pe băncile opoziţiei.

De fapt ceea ce întreţine această tactică a UDMR este tocmai reticenţa pe care majoritatea românilor o manifestă încă faţă de unguri şi pe care partidele româneşti nu ezită să o manipuleze cu destul cinism. Să observăm însă că acest cameleonism al politicii româneşti în chestiunea maghiară este şi partea rea, dar simultan şi partea bună a lucrurilor. Căci dacă partidele ar fi fundamental antimaghiare, dacă ar dubla retorica politică de circumstanţă cu convingeri rigide, am asista abia atunci la o criză reală. În politica românească, se manifestă însă un fel de salutară frivolitate, care face ca tot ce pare grav la un moment dat să fie peste puţin timp trecut cu vederea.