1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Educaţia: nota de plată a crizelor noastre mai vechi

Criza cea mai gravă stă în chiar felul nostru de a fi: nu am fost oneşti nici cu noi înşine şi nici cu ceilalţi şi mai ales nu am ştiut să alegem între interesul nostru şi al celor care ne-au manipulat şi ne manipulează.

default

Între crizele majore pe care nu ni le-am recunoscut în cei 20 de ani de post comunism eu o socotesc în continuare cea mai gravă pe aceea a sistemului de educaţie. Miniştrii Educaţiei au fost, cei mai mulţi dintre ei, simpli executanţi ai directivelor de partid: fără iniţiative, fără proiecte de reformă a învăţămîntului şi mai ales fără vizibilitate. Altfel spus, fără prestigiu.

Or, în faţa unor miniştri fără prestigiu, cum să nu se nască şi să prolifereze bolile învăţamîntului românesc, între care cea mai gravă mi se pare complicitatea dintre profesor şi elev „pentru a trece împreună clasa”?

Planul de promovabilitate e realizat, cîştigul material al profesorului e suplimentat, iar direcţiunea şcolii nu poate fi decît mulţumită de „rezultatele şcolare” ale elevilor. Scandalul diplomelor cumpărate cu bani e un exemplu în plină desfăşurare.

Aşa a proliferat şi învăţămîntul universitar particular, printre maşinile de lux ale studenţilor înscrişi la astfel de universităţi, unele dintre ele simple furnizoare de diplome universitare.

Eu vorbesc aici de o stare de fapt, de o majoritate, şi nu de vîrfuri. Pentru că am cunoscut personal şi colaborez cu o mulţime de tineri de o înaltă ţinută intelectuală, licenţiaţi în România şi care îşi continuă studiile fie în ţară, fie la universităţi prestigioase din Europa ori America.

Însă problema multora dintre ei este că sistemul de învăţămînt din România pe mulţi îi refuză. Altfel spus, nu sînt locuri la catedră, trebuie să mai aştepte. Profesorii „cu vechime” nu renunţă cu uşurinţă să predea chiar şi la patru-cinci universităţi, ei au un nume, „sistemul” îi recunoaşte, pe cînd tinerii despre care vorbesc nu au acea recunoaştere complice a „sistemului”.

Refuzul acesta al nostru de a face mereu şi mereu un efort de reconsiderare a celuilalt ne face să acordăm termen de valabilitate pe viaţă tuturor modelelor pe care le-am moştenit. Nu ne mai întrebăm nici dacă modelul a fost un model fals, şi nici dacă nu cumva modelul în care am crezut s-a uzat.

Asta nu înseamnă că nu avem profesori extraordinari, în toate ciclurile de învăţămînt. Sînt acei profesori care, pe lîngă faptul că sînt bine pregătiţi profesional, au reuşit să îşi păstreze autonomia, să impună, să nu se tragă de mînecă nici cu elevii, dar nici cu funcţionarii ministeriali care vin în şcoli şi universităţi de pe o poziţie de „şefi”. Aceşti profesori fac şcoală, în sensul de orientare în viaţă, dar ca şi în alte domenii ei sînt şicanaţi tocmai de colegii lor.

Am scris odată un comentariu pe care l-am numit: „De la Mihai Şora la Cristian Adomniţei”. Comentariul de faţă îl închei astfel: „De la Ecaterina Andronescu la Ecaterina Andronescu nimic nu s-a schimbat.”

Autor: George Arun

Editor: Robert Schwartz