1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Eduard Hellvig şi deciziile lui Klaus Iohannis

E de bine oare numirea lui Eduard Hellvig la cârma SRI? Şi, dacă da, pentru cine? Cui are toate motivele să-i displacă această discutabilă decizie a preşedintelui României?

Klaus Iohannis, preşedintele României

Klaus Iohannis, preşedintele României

Că Adrian Năstase a salutat numirea lui Hellvig la şefia serviciului secret intern nu e cazul să-i bulverseze prea tare pe partizanii reformelor şi democraţiei româneşti.

N-ar trebui comisă niciodată eroarea întemeierii unor opţiuni pe opiniile ca frunza şi iarba, mai schimbătoare decât ale fetelor în floare, exprimate cu varii ocazii de foşti politicieni de succes scăpătaţi după ce s-au văzut prinşi cu mita sau cu mâţa-n sac şi condamnaţi penal. Chiar dacă inşii cu pricina fac parte din selecta listă a celor ce s-au întâlnit în viaţa lor cu ideologi ai Kremlinului de felul lui Alexander Dughin.

Dar poate avea elogiul unui fost stâlp al partidului-stat, devenit mentor al lui Victor Ponta, darul de a spori optimismul adepţilor democraţiei şi reformelor? De a amplifica încrederea lor în politica de cadre a lui Klaus Iohannis? Poate furniza el adepţilor statului de drept convingerea că sunt fiabile hotărârile şi managmentul unui preşedinte care, de la accesul său la putere şi până în prezent n-a reuşit, constant şi fără greş, decât un singur lucru: să-i nedumerească, să-i irite, să-i angoaseze şi să-i alarmeze pe alegătorii săi cei mai refomişti, mai conştienţi şi mai activi politic?

Numirea consilierilor şi colaboratorilor săi, din care unii simpatizanţi sau profitori ai guvernelor Ponta şi complici impenitenţi ai tentativei de puci din 2012 s-a dovedit, din capul locului, un dificil exerciţiu de răbdare pentru un segment, totuşi substanţial, al electoratului român. E vorba de alegătorii care n-au pus ştampila pe numele lui Klaus Iohannis din pricina carierei sale fulgerătoare în PNL, ori a virtuţilor sale de edil al Sibiului.

În noiembrie trecut neamţul fusese preferat PSD-istului de milioane de români graţie promisiunii sale de a împiedica refacerea, sub Ponta, a partidului-stat şi previzibila ucidere consecutivă a luptei anticorupţie şi a reformelor Băsescu-Macovei, ce dăruiseră justiţiei, în siajul aderării la UE, un dram de independenţă.

Or, în procesul selectării oamenilor săi, Iohannis a avut mare grijă să evite scrupulos orice bănuială că ar putea avansa personalităţi nepătate aparţinând acestui segment. În schimb, de la Dan Mihalache la Andrei Muraru, abundă între consilierii săi personajele controversate, cu traiectorii umbrite de episoade şi opţiuni problematice.

Aşa de pildă, Cosmin Marinescu e fostul consilier al lui Daniel Chiţoiu. Cel din urmă semnase, împreună cu Victor Ponta, cu pe-atunci voiculescianul Daniel C-tin şi cu faimosul colonel Dogaru, prietenul ideologului Kremlinului, Alexander Dughin, o înţelegere de desfiinţare a DNA, ANI şi a Curţii Constituţionale.

La rândul său, George Scutaru a fost consilierul lui Teodor Meleşcanu. După nişte ani, cel din urmă avea să abandoneze funcţia sa de şef al SIE spre a strânge voturile necesare unei candidaturi la preşedinţie cu ajutorul aceluiaşi colonel Dogaru, Meleşcanu devenind, după eşecul său în alegeri, un ministru de externe pontist, implicat în scandalul încălcării dreptului la vot în diasporă.

Ministru într-unul din guvernele Ponta a fost şi proaspăt numitul şef al SRI. În speţă, în fatidicul an 2012. În care s-a produs nu doar cea mai brutală violare, de către executivul Ponta şi a majorităţii parlamentare USL-iste a principiilor şi mecanismelor statului de drept, ci şi cel mai grav derapaj în materie de orientare pro-occidentală a României. Pe-atunci, ministru de externe era un kremlinofil declarat.

Asistăm oare la reciclarea integrală sau parţială a acestei ultracontroversate elite? Că, potrivit unui articol pe care l-a semnat nu de mult, noul şef al serviciului secret intern doreşte reorientarea României pe o axă "Washington-Berlin" e demn de notat. Dorinţa cu pricina îl recomandă pe Eduard Hellvig ca pe un observator atent. Unul care ştie pesemne că Marea Britanie se pregăteşte să părăsească UE. Care e destul de perspicace să sesizeze că strângerea relaţiilor României cu SUA şi Germania e, pe moment, o linie politică externă apreciată de mulţi drept o alternativă bună. Şi care a observat că, sub actuala ei administraţie, multilateralista Americă s-a derobat de bună parte din propriile responsabilităţi, oferind întâietate Germaniei în articularea politicilor occidentale faţă de spaţiul euro-asiatic. Deci şi faţă de Rusia.

E adevărat, pe de altă parte, că fixarea alianţelor şi partneriatelor nu e treaba serviciilor secrete, ori a şefilor lor, ci sarcina clasei politice. Dar lui Hellvig nu i se poate imputa, desigur, un articol scris înainte de a fi avansat la timona SRI. În schimb i se poata reproşa traseismul, trădările succesive şi pedigriul politic tulbure, precum şi o carieră începută sub pulpana toxică a unui Dan Voiculescu, spre a fi continuată, vai, „în cel mai cinstit guvern pe care l-a avut România după Revoluţie”. Nu mai puţin deranjante îi sunt vecinătăţile controversate ce-i afectează şi pe unii din consilierii preşedintelui.

Într-o democraţie funcţională, precum cea americană, astfel de alăturări şi pete în carieră sau biografie i-ar fi eliminat neîndoielnic, din capul locului, pe candidaţi din cursa pentru obţinerea aprobării Congresului în vederea ocupării unor funcţii cheie, precum cea de şef al principalului serviciu secret. Dar ţara oştirilor de „acoperiţi” din presă şi justiţie, a deciziilor imprevizibile, a propagandei şi contrapropagandei nu-i încă, din păcate, o astfel de democraţie.

Tocmai din acest motiv România s-ar putea simţi net mai ameninţată de pericolele externe, emanând dinspre graniţele ei de răsărit şi miazăzi, decât s-ar impune oricum. Cu atât mai mult cu cât ţara are, şi pe plan intern, probleme spinoase create de întârzierea democratizării şi de precaritatea programului ei de reforme.

Toate acestea au sporit carenţele oricum ample şi acute de credibilitate confruntând o clasă politică parţial profund coruptă şi deci, potenţial, uşor de cumpărat, inclusiv de puteri externe ostile. Carenţele de credibilitate cu pricina sunt potenţate, fireşte, de fragilitatea unei structuri instituţionale şubrede prin definiţie, în care, în ciuda unui final de mandat extrem de controversat al fostului şef al SRI şi acuzelor unor politicieni învinuiţi ei înşişi de corupţie, n-au părut să funcţioneze realmente bine, în ultima vreme, decât serviciul secret şi o parte a mecanismelor justiţiei.

În aceste condiţii de perceptibilă şi progresivă discreditare şi decredibilizare politică şi instituţională ar fi fost recomandabil ca preşedintele să reziste tentaţiei de a-şi răsplăti cu o funcţie înaltă omul de casă. Ar fi fost concomitent imperativ ca şeful statului să contracareze orice potenţială amplificare a crizei de încredere, oferind conducerea serviciului secret unei personalităţi cu un trecut situat dincolo de orice dubiu în privinţa susţinerii necondiţionate a statului de drept şi a reformelor.

Încât, oricât "calm" ar urma el să furnizeze serviciului secret, după cum s-a afirmat, e greu să nu se aprecieze numirea lui Eduard Hellvig în fruntea SRI ca o eroare. Şi mai greu de crezut e că greşelile în materie de selecţie a oamenilor săi nu-l vor costa scump pe Klaus Iohannis. Şi nu doar în materie de popularitate şi prestigiu.