Eduard Şevarnadze: un destin sovieto-georgian de importanţă internaţională

Numirea şefului partidului comunist georgian Eduard Şevarnadze la conducerea Ministerului de Externe sovietic în iulie 1985 a fost o surpriză. Pe atunci în vârstă de 57 de ani, Şevarnadze nu avea nici un fel de experienţă diplomatică. Cariera lui era dominată de ascensiunea în fruntea partidului şi structurilor administrative din Georgia şi, având strânse legături cu KGB, el devenise cunoscut ca un vajnic luptător anti-corupţie în republica sud-caucaziană. Se potrivea astfel fantastic cu Mihail Gorbaciov, care fusese numit cu doar câteva luni înainte secretar general al Partidului Comunist Sovietic.

Nu doar faptul că atât Gorbaciov, cât şi Şevarnadze erau originari din Caucaz îi lega pe cei doi, ci şi o veche prietenie începută în anii '60. Mai mult chiar, ambii îşi propuseseră să ofere noi perspective economiei sovietice erodate, corupte şi catastrofal administrate. Stagnarea economiei sovietice la mijlocul anilor '80 afectase legitimitatea sistemului autoritar comunist şi ideologia socialismului care învinge întotdeauna. Pentru a ridica nivelul de viaţă al populaţiei nemulţumite, fondurile alocate bugetului pentru înarmare şi industrie grea urmau să fie redirecţionate către economia de consum. Strategia necesita însă şi o relaxare a conflictului dintre occident şi răsărit, cu precădere a relaţiilor cu Statele Unite ale Americii.

Ministru de Externe cu o nouă orientare

În următorul cincinal, din poziţia de ministru de Externe, Şevarnadze a pus bazele a ceea ce istoriici au numit "noua gândire" în politica externă sovietică. De numele lui şi al lui Gorbaciov se leagă tratatele de dezarmare semnate cu SUA, retragerea trupelor sovietice din Afganistan şi neintervenţia armată în "revoluţiile paşnice" din Europa Centrală şi de Est. Pentru germani, Eduard Şevarnadze şi Mihail Gorbaciov rămân figuri galion ale reunificării Republicii. În calitate de reprezentant al Uniunii Sovietice în cadrul discuţiilor în format doi plus patru, Şevarnadze a contribuit la reunificare, în ciuda rezistenţei opuse de vechi comunişti sovietici şi de generalii de armată de la Moscova. El este unul din artizanii încheierii Războiului Rece, rol recunoscut de întreaga comunitate internaţională.

În decembrie 1990, Şevarnadze îşi anunţa retragerea din funcţia de ministru de Externe, avertizând asupra pericolului instaurării unei dictaturi şi protestând astfel faţă de forţele potrivnice reformării Uniunii Sovietice şi destrămării dominaţiei comuniste. Deşi a continuat să lucreze cu Gorbaciov, după puciul din august 1991 şi destrămarea Uniunii Sovietice în luna decembrie a aceluiaşi an, rolul lui Şevarnadze la Moscova lua sfârşit.

Revenirea în patrie

Plecarea de la Moscova nu a însemnat însă finalul carierei politice a lui Eduard Şevarnadze. El s-a întors în Georgia, ruinată politic şi economic, pentru a prelua puterea noii republici caucaziene, devenită independentă de Uniunea Sovietică. La alegerile din toamna anului 1992, el obţine o majoritate covârşitoare şi în deceniul următor - din 1885 chiar din funcţia de şef al statului - a reuşit se stabilizeze ţara, în ciuda sepărării Abhaziei şi a Osetiei de Sud.

Cariera lui politică din Georgia nu a devenit însă o poveste de succes: în anii din urmă, Şevarnadze devenise mai degrabă o piedică pe drumul spre democraţie şi economie de piaţă, pe care îl avea de străbătut independenta republică din Caucaz. A favorizat menţinerea unei economii neperformante şi a corupţiei aferente, doar pentru a nu fi îndepărat de la putere. Când, în noiembrie 2003, alegerile au fost falsificate, protestele de masă s-au transformat în aşa numita "Revoluţie trandafirie". Un final de carieră lipsit de glorie, dar totuşi schimbarea conducerii nu s-a soldat cu victime omeneşti.

Cariera politică a lui Şevarnadze s-a terminat odată cu retragerea lui de la putere, în 23 noiembrie 2003. S-a retras atunci definitiv din politică şi a început să îşi scrie memoriile. "Democraţia a fost scopul meu suprem", declara el la publicarea memoriilor, într-un interviu acordat Deutsche Welle. Scopul nu a fost decât parţial atins. Meritele lui din perioada în care conducea diplomaţia sovietică au fost umbrite de finalul trist al unei cariere în care un preşedinte îmbătrânit s-a agăţat prea mult de mitul puterii.