Economie şi fericire în cărţile crizei

Despre bani se afirmă că nu ar aduce fericirea. O prea slabă consolare pentru cei care suferă de pe urma lipsei lor.

Despre economie se spune că ea nu ar fi totul, dar că fără ea totul riscă să se prefacă în nimic. Că aşa stau lucrurile o demonstrează neîntreruptul şir de summit-uri şi zilnicele talk-show-uri televizate, dezbaterile din presă rotindu-se laolaltă în nebulozităţile crizei, pe orbite mai apropiate sau mai îndepărtate de nucleul ei economic. Traiectoriile variază de la analiza acribică a datelor pînă la reflecţiile critice asupra capitalismului, economismului, pieţelor financiare, de la efectele sociale ale crizei pînă la repercusiunile sale psihologice.

Aduce economia fericire?

Mai nou, nici economia nu ar aduce fericirea – crede Daniel Cohen, profesor la Şcoala Normală Superioară de la Paris, autor de succes cu mai multe cărţi la activ.

Teza se cere demonstrată, ceea ce autorul şi face în proaspăta sa scriere intitulată „Homo economicus”, apărută la editura Albin Michel şi deja copios dezbătută în presa franceză, cu ecouri şi în cea germană.

Daniel Cohen, care este şi directorul Centrului de Cercetări Economice Aplicate, constată un dezechilibru actual între spiritul de cooperare şi spiritul de competiţie, în favoarea celui de-al doilea. Capitalismul însuşi se bazează pe două tipuri de instituţii: întreprinderile care organizează cooperarea şi pieţele, responsabile cu competiţia. Orice societate stabilă, sănătoasă, trebuie să se articuleze pe ambele principii. Or, actualmente, pieţele, evident cele financiare, au ultimul cuvînt de spus pînă şi în politică, uneori.

Factorul comparaţiei – o piedică în calea fericirii

Un alt paradox la care Cohen oferă explicaţii este că în societăţile care se bucură de bunăstare, sentimentul de fericire, de satisfacţie, se diminuează. Psihologic, lucrurile sunt simple: se spune că aşa cum pofta vine mîncînd şi oamenii vor mereu mai mult. La aceasta se adaugă factorul comparaţiei cu ceilalţi. Sub imperativele competiţiei, această goană după fericire, via bunuri mobiliare şi imobiliare, nu duce nicăieri .

Un alt cercetător, Bruno Frey, citat de Cohen, a distins două categorii de bunuri care produc un sentiment de satisfacţie:  bunurile extrinseci, care indică statutul social şi economic al posesorului şi cele intrinseci: dragostea faţă de semeni, plăcerea conversaţiei cu prietenii, satisfacţiile estetice. Este nevoie de ambele specii de bunuri spre a fi fericit, crede Cohen, şi în epoca unei „mondializări triste”, în care 70% din creşterea economică mondială este asigurată de ţările emergente. La aceasta se adaugă factorul demografic, care din nou dictează echilibrul dintre puteri. Dar pe măsură ce fostele ţări sărace se apropie de standardele occidentale, ele întîmpină aceleaşi obstacole pe calea fericirii individuale. Iar în China, unde creşterea economică este spectaculoasă, acerba concurenţă socială reduce factorul de satisfacţie, neutralizînd astfel efectele sporului de bunăstare.

Economia şi societatea

Cît despre occidentul căzut pradă crizei, el suferă în urma noului capitalism financiar datorită diminuării progresive, mai ales în Statele Unite, a clasei de mijloc.

Daniel Cohen sesizează, într-un dialog publicat în LE NOUVEL OBSERVATEUR, o oarecare asemănare între situaţia actuală a lumii occidentale şi declinul Imperiului Roman. In secolul III al erei noastre, Roma suferea de pe urma crizei finanţelor publice şi a pierderii reperelor morale. Vilele patricienilor întreceau în înălţime templele zeilor antici. In viziunea lui Peter Brown, un istoric specializat în studiul acelei perioade, se făcea trecerea de la o societate a echilibrului la o societate a ambiţiilor. Revenind în prezent, Cohen observă şi un declin precoce al Chinei, fenomen care-l îngrijorează.

La aceasta se adaugă faptul că economiei îi este încredinţată conducerea lumii într-un moment în care nevoile sociale nu se înscriu în logica pieţii. Concretizîndu-şi ideea, profesorul francez de economie lansează şi un avertisment: dacă marii poli ai societăţii post-industriale, educaţia şi sănătatea, care nu intră în cadrele societăţii de piaţă, sunt incitate financiar, oferindu-li-se profesorilor sau medicilor retribuţii în funcţie de rezultatele obţinute, vom ajunge repede la catastrofe educaţionale sau sanitare.

Nici revoluţia informatică, „numerică”, digitală nu scapă analizei specialistului francez ale cărui concluzii sunt confirmate de experienţa zilnică a fiecăruia: intensificarea muncii, multitasking-ul.

Euro – o închisoare de aur

Revenind la criza care bîntuie în zona monetară euro, autorul cărţii „Homo economicus. Profetul (rătăcit) al timpurilor noi” crede că moneda comună s-a transformat într-o închisoare aurită, iar tratamentul aplicat statelor fragile este mai rău decît boala de care suferă. Mizînd doar pe atotputernicia economiei şi a capacităţii pieţelor financiare de a se autoregla, Europa ar vira înspre haos. Or, salvarea o oferă principiul solidarităţii.

Preţul inegalităţii

Îi dă dreptate specialistului francez nimeni altul decît Joseph Stiglitz, laureatul Nobelului pentru economie, a cărui carte „Preţul inegalităţii” a fost tradusă în germană şi publicată la editura Siedler. Pentur adepţii necondiţionaţi ai neo-liberalismului, Stiglitz trece drept un stîngist incurabil. Dar a afirma public ceea ce statisticile relevă, dar unii vor să fie trecut sub tăcere, nu are de-a face cu nici o ideologie, ci cu respectul faţă de adevăr. In Statele Unite, doar 1% din populaţie deţine aproape jumătate din averile particulare. Bogăţia creşte, dar numai într-o parte. Într-un articol publicat toamna trecută, Stiglitz, solidarizat cu mişcarea „Occupy Wall Street”, a expus in nuce ideile care acum sunt dezvoltate în paginile cărţii şi care coboară de fapt la rădăcinile criticii capitalismului. Ai cărei promotori nu contestă sistemului virtutea de a croi calea către bogăţie, ci îi impută doar vina de a-i favoriza pe unii, puţini, în detrimentul celor mulţi.

Stiglitz merge mai departe şi crede că inegalitatea generată de capitalism este tolerată şi stimulată chiar de clasa politică, demonstrîndu-şi supoziţia cu exemple concrete, cu cifre şi date referitoare la Statele Unite ale Americii. Faptul că guvernul american este suficient de puternic spre a controla pieţele şi băncile, dar că nu vrea să procedeze cu consecvenţă astfel, este ceea ce-l înfurie pe laureatul Nobelului pentru Economie. Fără prea mult folos, devreme ce el însuşi recunoştea că mişcările de protest, demonstraţiile şi chiar revoluţiile nu rezolvă mare lucru.

Speciile pauperităţii

O pledoarie pentru o nouă accepţiune a sărăciei vine tot din Statele Unite, scrisă de doi specialişti de notorietate internaţională:  Abhhijit V. Banerjee şi Esther Duflo. Intitulată „Poor Economics”, lucrarea a apărut în traducere germană la Knaus Verlag din München. S-ar putea afirma că scrierea se lasă intergată într-un demers comparatist al pauperităţii. Stiglitz vorbea despre săracii Americii, cei doi colegi ai săi despre săracii din alte zone ale lumii, care trăiesc azi cum trăiau occidentalii în urmă cu 500 de ani. Nici unul din autorii citaţi nu dispune de reţete apte să vindece plaga sărăciei pe glob. Există însă leacuri locale, adaptate specificului cultural şi istoric al regiunii sau ţării celor loviţi de sărăcie, soluţii pe care Banerjee şi Duflo le investighează şi documentează în India, Indonezia, Pakistan, Etiopia, Nigeria. Acolo limitele sărăciei devin palpabile, vizibile la tot locul, dar şi acolo se dovedeşte că bogăţia nu are limite.

Uită criza !

Un alt laureat al Nobelului pentru Economie, Paul Krugmann se înscrie la cuvînt şi propune soluţii cu lucrarea „Uită criza”, apărută la editura Campus. Autorul se opune făţiş politicii de austeritate care distruge locuri de muncă, dar declară război şi nebuniei băncilor. Asupra cărora Andrew Ross Sorkin se opreşte pe larg, reconstruind dezastrele provocate de acestea în primul deceniu al mileniului trei. Sorkin este jurnalist de profesie şi a stat de vorbă cu peste 200 de manageri de pe Wall Street, timp de 500 de ore. Cartea sa intitulată „Infailibilii” numără în traducere germană 624 de pagini şi a apărut la editura DVA. Dar scrierea nu este un tratat, ci o felie de viaţă, un tablou al moravurilor din epoca unui capitalism sălbatic, dezlănţuit, după triumful său pe întregul mapamond. Urmează oare o domesticire a lui? Deocamdată suntem încă în plină criză şi, cum Paul Krugmann afirma în stilul său provocator: în capitalism, după criză este întotdeauna înainte de criză.