1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

E momentul ca sistemul să fie schimbat

Horaţiu Pepine12 septembrie 2012

Implicarea Comisiei de la Veneţia în dezbatera constituţională românească ar putea avea efecte pozitive şi pacificatoare, căci este de natură să canalizeze polemica pe tărâmul argumentelor teoretice.

https://p.dw.com/p/167FE
Imagine: AP

Întrebarea care rămâne în suspensie este dacă în vara acestui an s-a produs sau nu o încălcare a statului de drept. Comisia de la Veneţia s-a însărcinat să examineze această situaţie şi putem presupune că analizele şi recomandările sale vor contribui la dezbaterea internă privind modificarea Constituţiei. Până atunci însă să observăm că esenţa dezbaterii s-a purtat în jurul suveranităţii parlamentului.

Simplificând polemica partizană, putem arăta că USL a susţinut deplina suveranitate a corpurilor legiuitoare, în timp ce tabăra preşedintelui a a contestat acest fapt, pretinzând că puterea parlamentului este limitată.

În principiu au dreptate cei care susţin că în statul de drept nimeni nu poate avea o suveranitate deplină, deoarece există un control reciproc al puterilor. De altfel acest control al puterilor este statornicit şi prin constituţia din 1991 şi apoi în cea din 2003. Guvernul este cenzurat de Parlament, Parlamentul este limitat de guvern prin agenda legislativă şi de Preşedinte prin actul promulgării, Justiţia cenzurează actele Executivului, iar Curtea Constituţională limitează legiferarea.

În sistemul românesc, Curtea Constituţională scapă oricărui control, dar se poate arăta că puterea ei este totuşi limitată, de vreme ce ea nu se poate de regulă autosesiza. Cineva face sesizarea iar acest cineva prin însuşi actul sesizării dobândeşte o mare putere. În sistemul românesc, cetăţenii obişnuiţi sunt excluşi cu totul de la exerciţiul acestei puteri, spre deosebire de Germania, de exemplu, unde cetăţenii pot face o sesizare la Curtea Constituţională, aşa cum s-a şi întâmplat recent în cazul Mecanismului European de Stabilitate. În România, cetăţenii ar fi reprezentaţi de Avocatul Poporului, care sesizează Curtea în numele lor, dar în realitate instituţia funcţionează mai curând ca o curea de transmisie pentru diverse interese de partid.

Cu toate acestea apar mereu în practica statelor situaţii în care cineva trebuie să decidă, să ia altfel spus decizia ultimă. Or, acest cineva poate fi numit suveran. Până la Constituţia din 2003, Parlamentul avea puteri foarte mari, mai puţin îngrădite decât după modificările adoptate în acel an. De exemplu, Parlamentul putea înfrânge cu 2/3 o decizie a Curţii Constituţionale. Modificările din 2003 au reprezentat în principiu o reechilibrare a puterilor în stat şi o limitare vădită a puterii majorităţilor parlamentare.

Cu toate acestea, situaţia a rămas neclară, căci Curtea Constituţională nu făcea parte din puterea judecătorească aşa cum se petreceau lucrurile în sistemul politic românesc antebelic sau cum se petrec ele în SUA sau, într-o variantă diferită, în Germania. Curtea Constituţională era plasată în Constituţia românească între puteri, devenind astfel prada cea mai de preţ a partidelor politice. Obiectivul secret al oricărui guvern sortant era să-şi prelungească puterea (şi imunitatea), prin desemnarea unor fideli la Curtea Constituţională.

Copiind mecanic sistemul francez, dar fără tradiţia politică franceză cu tot bagajul ei de discernământ şi moderaţie, România s-a trezit, aşadar, că nu mai ştie de fapt cine pe cine ar trebui să controleze sau cum ar trebui repartizate legitimităţile. Este evident că aceia care au cerut guvernului USL să respecte independenţa Justiţiei, cu referire la modificarea legii Curţii Constituţionale, nu au înţeles sistemul politic românesc. Curtea Constituţională nu face parte din autoritatea judecătorească, aşa cum au părut să înţeleagă diverşi oficiali europeni, iar apărarea independenţei sale este o vigilenţă tardivă, de vreme ce ea exprimă deja un algoritm politic prin chiar modul ei de constituire.

În sfârşit, continuând analiza, să arătăm că, prin Constituţia din 2003, Parlamentul primeşte totuşi puteri depline cât priveşte suspendarea preşedintelui. În Constituţie se spune că suspendarea nu poate avea loc decât în cazul unor grave încălcări ale Constituţiei, dar cel chemat să decidă dacă aceste încălcări sunt grave este tot Parlamentul. Există destule persoane care sunt astăzi de părere că preşedintele nu a încălcat Constituţia şi că Parlamentul a comis un abuz, dar cine hotărăşte dacă e un abuz? Curtea Constituţională nu poate da decât un aviz consultativ, Parlamentul fiind în această privinţă pe deplin suveran. Potrivit ordinii de drept, numai Parlamentul (şi nu un comentator particular) are puterea să decidă în această privinţă.

De aceea se poate spune că decizia de suspendare a preşedintelui a fost una pe potriva ordinii de drept, aşa cum este ea descrisă explicit în Constituţie, chiar dacă ea a ofensat sentimentele morale ale unor concetăţeni. Să mai spunem încă o dată că ordinea de drept se referă la cine decide în cutare sau cutare situaţie, or, în situaţia suspendării, Constituţia stabileşte clar atribuţiile fiecărei autorităţi.

Discuţia însă poate continua. S-a arătat că Parlamentul a decis abuziv, dar este obligatoriu să arătăm că abuzul nu se raportează la ordinea de drept, ci la o interpretare privată de natură morală. Cu alte cuvinte, suspendarea preşedintelui ar fi un abuz prin raportare la o anumită interpretare a Constituţiei, care nu are însă statut de normă juridică.

De fapt, cei care au susţinut că am asistat la o lovitură de stat au avut, pesemne, în vedere o Constituţie virtual modificată: una care ar atribui Curţii Constituţionale opinia decisivă cât priveşte gravitatea abaterilor preşedintelui. Numai aşa, şi numai dacă autoritatea de jurisdicţie constituţională ar fi atribuită explicit puterii judecătoreşti, am putea vorbi de o încălcare a separaţiei puterilor în stat.

E clar că în ciuda unor astfel de consideraţii disputa politică va continua. Ordinea de drept aşa cum este ea descrisă în Constituţie permite evoluţii politice care par unora cu totul inadmisibile. Or, acest lucru înseamnă că asistăm la o criză de sistem. Iar dacă sistemul nu mai poate furniza răspunsuri care să pacifice societatea, este momentul ca el să fie schimbat.