1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Eşecul anticomunismului românesc

"Dumneavoastră personal sau familia dumneavoastră aţi avut de suferit de pe urma regimului comunist?” Întrebarea primeşte un răspuns şocant în sondajul realizat pentru Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului.

default

Căderea comunismului, sărbătorită pe străzi în 1989

Rezultatele, prin care se developează percepţia actuală a românilor asupra regimului comunist, pun degetul pe o rană deschisă: în România, decomunizarea nici măcar nu a început.

Ar fi fost aproape imposibil ca spaţiul mental al României să devină liber de comunism după 20 de ani în care mijlocimea epocii ceauşiste s-a metamorfozat în elita politică a prezentului democratic.

Începând de la Ion Iliescu, probabil cel mai categoric exemplu, continuând cu Traian Băsescu şi, într-o anumită măsură, şi cu Emil Constantinescu, puterea în România ultimelor două decenii a fost concentrată în mâinile unor oameni care au învăţat exerciţiul puterii în băncile partidului unic.

Narcotizarea memoriei recente s-a făcut atât în interesul elitelor politice, cât şi în asentimentul unei populaţii incomodate de propriile-i mici compromisuri. Căci, în cazul României comuniste, călăii şi victimele se amestecă până la indefinire într-o horă amnezică.

Într-un astfel de mediu este explicabilă reacţia a 83% dintre subiecţii chestionaţi, care au răspuns “nu, nu am suferit de pe urma regimului comunist”. Totuşi, nu din acest punct de vedere este România un caz singular sau o nouă excepţionalitate negativă.

Germania postnazistă a trecut printr-o etapă asemănătoare, prelungită până în anii ‘60, în care grosul funcţionarilor de stat proveneau din rândul naziştilor. Exemplul lui Kurt Georg Kiesinger, un fost nazist de rangul doi ajuns cancelar în 1966, este elocvent. Dar aici se şi termină asemănările.

Cele mai interesante date scoase la lumină de sondajul sus-pomenit sunt cele legate de informarea extrem de scăzută a tinerilor în ceea ce priveşte perioada comunistă. Peste 60% dintre ei spun că nu ştiu nimic despre epoca respectivă şi nici prea curioşi nu sunt.

Aceste date demonstrează pe de o parte oportunitatea existenţei unui Institut de Investigare a Crimelor Comunismului, dar şi eşecul activităţii anticomuniştilor din România ultimilor 20 de ani.

Multitudinea apariţiilor editoriale pe tema terorii regimului comunist a avut un efect doar în rândul cercurilor intelectuale. Raportul elaborat de Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste s-a dizolvat în oceanul gesturilor politice, fără ecouri consistente la firul ierbii.

Conferinţele şi seminariile pe astfel de subiecte sunt mai degrabă prilej de etalare academică decât de popularizare a unei istorii care se cere cunoscută. Singurul muzeu al comunismului, este vorba despre cel de la Sighet – un model demn de urmat - este mult mai aproape de Budapesta decât de Bucureşti.

Anticomunismul în România continuă să fie un limitat produs de uz intelectual, în care reflexele academice nu sunt dublate de o strategie de comunicare creativă care să atragă publicul larg, cel care este ţinta finală a oricărei acţiuni de decomunizare.

Anticomunismul în România stă închis deocamdată într-un turn de fildeş şi, chiar dacă activitatea de cercetare în domeniu este bine articulată, ea se aseamănă mai curând cu o femeie frumoasă şi inteligentă, dar, din păcate, sterilă.

Autor: Vlad Mixich
Redactor: Ovidiu Suciu