1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

După meciul cu Albania

Vârsta epocii și spiritul eficienței de azi îl învață pe om că, dacă nu reușește ”acum”, nu va mai reuși niciodată, pentru simplul fapt că ”nu mai are timp”.

Acesta nu este un articol despre fotbal. Ci despre felul în care oamenii decad sau progresează în funcție de context. Toată lumea a fost de acord că echipa României a jucat bine în meciul cu Franța, au spus-o nu doar românii și francezii, dar și comentatorii din alte părți. A urmat apoi o cădere în trepte: un joc mai slab, deși norocos cu Elveția, după care unul abisal cu Albania.

E foarte posibil (dar aceasta este chiar ipoteza noastră de lucru) să fi jucat mult mai bine cu Spania sau cu Germania. De ce? Pentru că un adversar bun își impune jocul, cum se spune, adică definește standardele și te obligă, aspirându-te într-un joc pe care altfel nu ai fi capabil să-l faci. O probă indubitabilă: românii au dovedit o bună defensivă în fața unor atacanți buni și o apărare execrabilă în fața unor atacanți slabi. Or, în meciul cu Albania, echipa României a regresat la spațiul de origine, la nivelul propriu de cultură, la lumea Balcanilor, prost organizată, arbitrară, instabilă, nesigură și care își irosește inutil resursele atunci când pare mânată de ambiție. O lume în care gloriile nu durează mai mult de o clipă.

Ca să fim drepți ar trebui să acceptăm că jucătorilor nu le-a lipsit nici ambiția și nici energia. Au fost în istoria fotbalului românesc atâtea meciuri meschine, rușinoase nu prin rezultat, ci prin lipsa curajului și jocul obstrucționist, lipsit de ambiții, prin automărginirea echipei care se obliga parcă să nu câștige. De data asta nu a fost la fel. Crezând că sunt un pic mai buni decât albanezii, românii au jucat la nivelul propriului orizont mental, acolo unde șansa, norocul, întâmplarea, inspirația (seria poate continua) contează întotdeauna mai mult decât organizarea. Când vezi o minge aruncată la întâmplare, undeva în marginea careului advers, pase neglijente, recuperări irosite, te întrebi dacă nu cumva jucătorii României se cred nemuritori și joacă cu certitudinea matematică că, la un moment cândva, nu contează, golul va veni prin jocul pur al probabilității. Dar, evident, calmul a lipsit și oamenii au jucat mai curând cu spaima finalului care a destrămat și mai mult jocul, prin precipitarea de a găsi o soluție rapidă.

Atunci când apare un jucător de geniu poți avea impresia că fotbalul este ”infinit”, de vreme ce îngăduie ceva atât de imprevizbil, de fără precedent și improbabil, dar, în cea mai mare parte a timpului, fotbalul e despre tehnică și organizare. Joachim Löw, poate cel mai calificat antrenor să abordeze acest aspect, spunea într-un inerviu recent că jucătorii au nevoie de o idee, că antrenorul e acela care le oferă integral concepția de joc și că ei nu sunt liberi să facă ce vor. Uneori, a explicat el, le acordă jucătorilor mai multă libertate, dar numai în cadrul unei misiuni bine definite privind spațiul de acoperit și cursele pe care trebuie să le facă.

Totul, spunea Joachim Löw, este despre crearea spațiului și distribuirea mingii. Bineînțeles că fotbalul nu se reduce la asta, dar atunci când geniul lipsește, jocul e decis de metodă și disciplină. Atunci când se joacă un fotbal ”finit”, cu mișcări raționale și previzibile, adică în cea mai mare parte a timpului, decisivă e ideea de joc și disciplina cu care e pusă în practică.

Cei care câștigă astăzi campionatele mondiale sau europene sunt cei care au asimilat perfect că nu ai voie să arunci o minge la întâmplare, că orice gest trebuie să aibă o motivație pentru că, în spațiul finit al celor 90 de minute și al terenului de joc, o minge degajată fără adresă precisă e pur și simplu o risipă inadmisibilă. Or, aici e marea diferenta de ”cultură”: Echipa României și toate echipele de rangul doi trăiesc încă în mentalitatea risipei, a tinereții iresponsabile, care face ca eșecul să nu pară dramatic căci, dacă nu a fost să fie acum, va fi altădată. Dar vârsta epocii și spiritul eficienței de azi îl învață pe om că, dacă nu reușește ”acum”, nu va mai reuși niciodată, pentru simplul fapt că ”nu mai are timp”.

Dacă ar fi jucat cu o echipă solidă, românii ar fi fost nevoiți să intre mai ferm într-o anumită formă de organizare, dar în fața unui adversar dezlânat s-au simțit eliberați de tirania ideii, jucând ei înșiși la întâmplare. În mod similar, lucrătorii români plecați în străinătate sunt buni, serioși, performanți, deși acasă toată lumea se plânge de neglijența acelorași. Contextul contează și te ajută să evoluezi sau, dimpotrivă, te îndeamnă la mișcări regresive. Dar contextul nu e suficient dacă vrei să câștigi cu adevărat, e nevoie, cum bine spune Joachim Löw, de o idee, de o forță proprie de organizare, de una care să domine contextul, impunându-și propria idee de joc. Iată ce lipsește României în general.