1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

După George Friedman

Vizita la Bucureşti a analistului american George Friedman a fost un prilej de a dinamita toate presupoziţiile neverificate ale gândirii geostrategice româneşti.

default

George Friedman

Analizele lui George Friedman, fondatorul agenţiei Stratfor şi principalul ei animator, au provocat nu doar un frison de emoţie geopolitică, dar şi câteva replici consistente. Este remarcabil mai ales textul lui Valentin Naumescu (”Stratfor, Rusia şi puterea simbolurilor”, Contributors.ro) în ceea ce priveşte ponderea aspectului simbolic în reglarea raporturilor de putere. George Friedman spusese la Bucureşti cu o bruscheţe care a şocat inclusiv pe reprezentanţii mediilor oficiale, că scutul antirachetă nu are nicio utilitate defensivă reală şi că este doar un simbol. Or, profesorul de relaţii internaţionale de la Cluj a căutat să recupereze importanţa proiectului de la Deveselu, argumentând că ”puterea însăşi este simbolică” de vreme ce „bătăliile” pentru diverse cauze se câştigă sau se pierd de regulă pe fronturi simbolice”.

Într-adevăr, simbolurile sunt importante, cu toate că nimeni nu ar trebui să piardă din vedere situaţia în care un simbol rămâne fără acoperire. Un simbol, aşa cum bine ştim, conţine două lucruri: Unul ”prezent” şi altul absent”, dar nu mai puţin real. Or, dacă lucrul pe care îl reprezintă, încetează să existe sau se dovedeşte că nu a existat niciodată, (ca de pildă valoarea defensivă reală a unor echipamente militare) valoarea simbolică se pierde instantaneu. Aşadar George Friedman fie s-a înşelat, fie a evitat să spună până la capăt că, în opinia sa, scutul antirachetă ar fi, de fapt, un fals simbol.

Dar nu este singura dificultate pe care o provoacă analiza expertului american. Cea mai mare problemă de interpretare şi asimilare vine din descrierea situaţiei geopolitice româneşti ca fiind greu de susţinut pe termen lung. George Friedman a dat de înţeles că toate angajamentele strategice actuale, incluzând ambiţia integrării în zona euro, relaţia cu NATO şi circumspecţia de principiu faţă de Rusia nu pot fi, pur şi simplu, susţinute simultan. În opinia sa, relaţia cu NATO riscă să devină cu timpul nerelevantă dacă România nu investeşte serios în echipamente militare capabile să-i securizeze frontierele, moneda euro este o ambiţie care nu va face decât să-i sleiască puterile, iar, în aceste condiţii, Rusia nu va mai putea fi ţinută la distanţă. Aceasta este perspectiva care a provocat o reală stupoare.

În analiza evocată mai sus, Valentin Naumescu s-a întrebat pur şi simplu de ce George Friedman dă aparent satisfacţie tezelor de politică externă de la Moscova. Coincidenţele dintre anumite puncte de vedere ale analiştilor Stratfor şi interesele asumate deschis ale Moscovei nu i se par cu totul întâmplătoare şi avertizează asupra anumitor neliniştitoare ”coincidenţe”.

Reacţia profesorului Valentin Naumescu este pe deplin semnificativă, căci ea decurge cu necesitate din toate presupoziţiile poziţiei oficiale româneşti. Şi mai ales din cele implicite şi neanalizate cum ar fi faptul că americanii ar ”subvenţiona” automat orice politică românească aşa zis ”pro-occidentală”. La Bucureşti de exemplu, adoptarea monedei comune este adesea tratată dogmatic ca expresie a integrării ”occidentale”, fără să existe reale analize şi evaluări economice. Moneda comună riscă să devină o chestiune de ideologie şi nu una de economie concretă. Ori de câte ori cineva pune timid la îndoială oportunitatea unei aderări pripite, ”pro-oocidentalii” demască alert interesele Moscovei. La fel stau lucrurile şi cu scutul antirachetă care nu poate fi discutat raţional la Bucureşti, aici unde domină o ambianţă cvasi-religioasă cu privire la anumite subiecte. Faptul că profesorul Naumescu însuşi argumentează în favoarea dimensiunii simbolice în geopolitică este un progres pe care l-a făcut posibil abia stilul direct şi demistificator al analistului american. Până acum nici măcar acest lucru nu era posibil, fără grave procese de intenţie. În fine, cinismul afişat, fără reţinere, de analistul american, care a sugerat României să-şi pună resursele naturale la dispoziţie dacă nu se poate face altfel interesantă, a fost un şoc.

Aşadar stupoarea se trage mai curând din presupoziţiile neverificate cu care se operează la Bucureşti. Dacă George Friedman spune că România nu se potriveşte cu nucleul euro, el face, poate, mai curând un serviciu economiei vest-europene avansate, decât anumitor presupuse intenţii ruseşti, iar dacă denunţă caracterul decorativ al scutului antirachetă atenţionează România asupra unor riscuri reale. Faptul că sugerează României o asociere cu Turcia, în afara zonei euro, converge perfect cu o anumită linie de gândire vest europeană, care se teme de balastul social pe care l-ar reprezenta ţările cu economii fragile într-o uniune mai strâns integrată. Să semnalăm aşadar ambiguitatea analizelor şi recomandărilor lui Friedman. Poate că a fost citit greşit şi liniile de fugă ale analizei sale se întâlnesc în altă parte. În orice caz, primul serviciu pe care George Friedman îl face mediului public românesc este că îl scoate din dogmatismul său şi îl provoacă să gândească pe cont propriu.