1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

După alegeri despre criza identitară

Dacă PNL a basculat de la Marian Munteanu la Cătălin Predoiu, este semnul unei stări dintre cele mai grave. PNL este un partid bolnav, dar unul ”reprezentativ” pentru România ”nehotărâtă” de astăzi.

Cineva care căuta să rezolve rapid dilema etnică spunea că nu are a se rușina că e român, după cum nici a se mândri nu are sens, de vreme ce identitatea etnică este ceva ce nu ține de el. Prin urmare el este ceva distinct la care, în mod accidental, s-ar adăuga haina etnicității. De ce m-am născut aici și nu în altă parte? Nu e oare o pură întâmplare? De ce român și nu brazilian?

Îndeobște românii trăiesc cu uimire sau uneori cu durere dilema aceasta. Prin comparație, germanii nu par să mai dorească a fi altceva decât un cadru de civilizație (tehnologie) menit a cuprinde pe cei sosiți din lumea-ntreagă, o identitate a non-identității, deși una care sugerează fără să rostească o discretă superioritate a ospitalității. Urmând parcă pe Ulrich Beck, un contemporan de scurtă vreme plecat dintre noi, guvernul condus de Angela Merkel ilustrează perfect această orientare a dez-identificării. De fapt, dacă ne gândim bine, primirea (atragerea) unui milion de emigranți orientali a fost o decizie strategică a acestui guvern, care nu putea clama cosmopolitismul ca fundament al Europei pînă când nu dezmințea în propria societate, încă o dată, într-o manieră emfatică și provocatoare, preeminența oricărui localism.

Noi trăim însă diferit problema identității și suntem departe de această emulație a ”deschiderii radicale” care pare a fi apogeul epocii post-hitleriste. Post-comunismul a însemnat, dimpotrivă, o regăsire a identității alienate de internaționalismul comunist, chiar dacă naționalismul ceaușist prelungit en fanfare și după 1990 a bruiat enorm reculul identitar, compromițându-l în mare măsură. Post-comunismul a fost, cel puțin în România, o perioadă dominată de forțe contrare, una identitară, celalaltă, nu mai puțin anticomunistă, dez-identitară. Din această ambianță contradictorie nu s-a ales nimic decisiv, ceea ce explică confuzia în care continuă să trăiască societatea românească, care nu regăsește cu bucurie etosul localului, ca Polonia sau ca Ungaria conservatoare, dar nu este nici pe departe cuprinsă în mișcarea ”deschiderii radicale”, ca Germania.

În treacăt fie spus, faptul că PNL a putut bascula de pe o zi pe alta de la Marian Munteanu la Cătălin Predoiu este cea mai bună ilustrare a acestei stări morale cât se poate de proaste. PNL este un partid profund bolnav, dar și cel mai ”reprezentativ” pentru România ”nehotărâtă” de astăzi.

Dar boala e mai adâncă și are a face cu întrebarea de la început. Dacă, de pildă, ”partida intelectualilor” s-a constituit distinctiv și belicos este pentru că aceștia trăiesc mai acut rușinea de a fi român. Din acest motiv s-a și iscat aversiunea contra intelectualilor, nu doar din antiintelectualismul tradițional al poporului, cât mai ales din cauză că postura primilor a fost resimțită ca o dezicere și ca o părăsire. România s-a frânt încă o dată, pe o nouă linie de demarcație, diferită de cea descrisă mai sus, căci, deși rușinați de a fi români, intelectualii nu sunt neapărat anti-identitari, ba uneori, dimpotrivă, speranța lor este să reabiliteze identitatea, oferindu-i o altă strălucire. De exemplu, furia anti-PSD (care lansase polemic sloganul ”mândria de a fi român”) nu are un motiv mai puternic decât complexul identității slabe, ura de sine, revolta împotriva fondului autohton. Dar adesea nimic nu e mai românesc decât acest antiromânism care și-ar dori un soi de prefacere spectaculoasă.

La noi, campaniile electorale par absurde pentru un occidental, căci nu mizează pe proiecte concrete de administrare cuminte și rațională, ci pe revanșe simbolice, purtate invizibil în străfundurile crizei noastre identitare. ”România lor” și ”România noastră”? Ce noimă au aceste disocieri? Evident niciun sens politic inteligibil în altă parte a lumii. Presa occidentală tratează inevitabil subiectul românesc în chip convențional și superficial, vorbind despre corupție, anticorupție ca și cum aceste lucruri ar epuiza problematica sau ar defini cât de cât natura înfruntării politice. Chiar și militanții USB, care sunt prima generație de români care tind, încetul cu încetul, să depășească paradigma (contra) rușinii identitare, lucrând cu material pragmatic, sunt tot mai atrași în vârtejul acestor complexe.

Și, încă o dată, ne întoarcem la problema de la început. Faptul de a fi român are sau nu are de a face cu eul nostru individual? Sau, în termenii unei discuții adiacente, ne mântuim, politic vorbind, ca români sau pe cont propriu? Răspunsul nostru este că faptul de a fi român ar trebui să fie o asumare politică lipsită de orice echivoc. Nu putem, orice am face, să evităm rușinea sau mândria de a fi români, căci dacă noi ne complăcem într-un joc imaginar, operând distincții radicale și dezicându-ne de românitatea noastră, toți ceilalți (Europa și lumea întreagă) ne vor aminti cu fiece ocazie cine suntem și ne vor obliga, fără voie, să ne asumăm identitatea, în ciuda politicilor antiidentitare profesate. Nu spunea deunăzi senatorul John McCain că America va supraviețui chiar cu Donald Trump președinte, căci nu este România!? Apoi nu ne refuză America, din același motiv, ridicarea vizelor?

Identitatea nu poate fi renegată cu adevărat decât de cel care refuză orice implicare politică și care se consideră un electron liber, un vagabond, fie el și filosof ca Cioran, dar un cetățean așezat cu responsabilități publice nu poate evita să asume un destin colectiv. Faptul însuși de a face politică și de a lucra pentru binele public te leagă de problematica colectivă și te face direct răspunzător de eșecul sau reușitele comune. Cu cât participi mai mult, cu atât te identifici mai puternic cu ceva, cu cineva, cu toți cei implicați în efortul comun. Chiar negând identificarea și dezicându-te în permanență cu orgoliu intelectual, sfârșești prin a face parte din realitatea pe care o contești. Mai ales atunci când gândirea ta politică e dominată de tema repulsiei identitare vei constata că posteritatea te va așeza, ironic, nu la capitolul cosmopolitism, ci la cel identitar, adică la elementul de referință.

După 1989 se spunea pe bună dreptate că marea problemă a societății românești nu este economică, ci morală. Acum, după mai bine de un sfert de secol, suntem puși mai acut ca niciodată în fața problemei identitare. Din cauza modului conflictual în care ne raportăm la identitatea noastră nu suntem capabili nici să gândim Europa pe cont propriu, mulțumindu-ne cu idei prêt-à-porter, ieftine și numai bune pentru lumi periferice, dar nu putem produce nicio politică locală solidară și constructivă. Dar există, oare, leac la asta?