1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

După 40 de ani: Israelul şi consecinţele războiului de 6 zile

S-au împlinit 4 decenii de la izbucnirea războiului, care avea să schimbe faţa Orientului Apropiat şi Mijlociu. E vorba de războiul de 6 zile din iunie 1967. Acest scurt conflict a avut consecinţe uriaşe, din care unele n-au devenit vizibile decît în ultimii ani.

In iunie 1967, Israelul a reacţionat la blocada impusă micului stat evreu de către lumea arabă, condusă pe atunci de dictatorul egiptean Gamal Abdel Nasser, declanşînd un război fulger. Conflictul avea să intre în istorie sub denumirea de războiul de 6 zile. In acest scurtisim răstimp, israelienii au capturat teritorii de multe ori mai întinse decît propriul lor stat minuscul.

Ierusalimul, divizat în urma războiului de independenţă israelian din 1948, a fost reîntregit. Statul evreu a reuşit să desfiinţeze blocada arabă. Israelienii n-au cucerit atunci doar peninsula Sinai, de la egipteni, înălţimile Golan, de la sirieni, precum şi cartierele vechi, doldora de istorie, ale Oraşului Sfînt, ci au preluat controlul şi asupra întregului ţinut situat pe malul apusean al Iordanului. Era zona în care existaseră în vechime biblicele regate ale Iudeii şi Samariei, o regiune, ai cărei locuitori aparţineau în iunie 67 altei seminţii şi religii decît israelienii.

La rîndul lor, armatele arabe, cărora superioarele forţele aeriene israeliene le aplicaseră o lovitură fatală, s-au confruntat cu una dintre cele mai categorice înfrîngeri militare din istoria umanităţii.

Euforia provocată în Israel şi lumea evreiască de această victorie militară de proporţii fără precedent avea să persiste decenii la rînd. Triumful în acest război a fondat mitul eficienţei extraordinare a serviciilor secrete, şi al invincibilităţii armatei israeliene. Euforia s-a stins între timp, sub impactul finalului, în coadă de peşte, al confruntării militare de anul trecut dintre Israel şi gruparea teroristă şiită Hizbolah, susţinută în sudul Libanului de către regimurile din Iran şi Siria. Odată cu atenuarea acestei euforii ameninţă să dispară şi mitul virtuţilor militare excepţionale ale armatei israeliene.

In răstimp, cuceriririle, în special capturarea Cisordaniei şi ocuparea acestei regiuni avînd o populaţie majoritar palestiniană au produs mutaţii profunde în regiune. Războiul de 6 zile a fost urmate de alte cîteva confruntări armate arabo-israeliene, încheiate toate cu victorii israeliene de dimensiuni diferite. Deşi israelienii au evitat in extremis exterminarea propriei populaţii, învingînd în final, cu greu, în războiul declanşat de către egipteni şi sirieni în ziua principalei sărbători religioase evreieşti, cea a Iertării Păcatelor, în octombrie 73, acest conflict a fost urmat de un prim tratat de pace încheiat cu Egiptul. La începutul anilor 90, autorităţile israeliene au amorsat negocieri cu OEP, principala organizaţie palestiniană fiind considerată în epocă o grupare teroristă. Acordurile convenite la Oslo au fost urmate de asumarea unui al doilea tratat de pace, semnat de israelieni şi iordanieni.

Dar conflictul dintre cele două naţiuni şi religii, israeliană şi arabă, evreiască şi musulmană, revendicînd controlul asupra Ţării Sfinte a continuat neabătut. Primei intifade, din anii 90, i-a urmat revolta sîngeroasă, declanşată de Yasser Arafat, după repartierea sa în Cisiordania. In anul 2000 liderul OEP respinsese generosul planul de pace propus de liderii american şi israelian Bill Clinton şi Ehud Barak, care-i ofereau controlul total asupra Gazei şi Cisiordaniei, şi parţial asupra estului Ierusalimului. In ripostă la înmuţirea atentelor sinucigaşe în primii ani ai noului mileniu şi a permanentelor tiruri de rachete lansate din Gaza asupra localităţilor evreieşti, autorităţile israeliene au luat ample măsuri de securitate. Cele mai multe, inclusiv demersurile pur defensive precum construcţia unui gard de securitate de-a lungul ţinuturilor de pe malul apusean al Iordanului au suscitat critici tot mai vehemente deopotrivă din partea palestinienilor şi a unei mari părţi a Comunităţii Internaţionale, care le-au calificat drept „excesive”.

Mutaţia poate cea mai profundă şi cu impactul cel mai serios iscată de urmările pe termen lung ale războiului de 6 zile s-a produs însă chiar în sînul societăţii israeliene. Radicala schimbare a devenit vizibilă în ultimii cîţiva ani, cînd însăşi dreapta israeliană, în frunte cu fostul premier Ariel Sharon, a admis oficial imposibilitatea perpetuării ocupaţiei teritoriilor locuite de palestinieni. Această voltă, devenită necesară întru prezervarea caracterului democratic al statului evreu – unicul stat de drept din întreaga regiune - avea să scindeze mişcarea sionistă şi să se soldeze cu turbulenţele însoţind desfiinţarea aşezărilor evreieşti din fîşia Gaza şi retragarea din zonă a militarilor israelieni.

Modificările aveau să antreneze şi schimbări radicale pe plan regional şi internaţional. După atentatele de la 11 septembrie 2001 americanii aveau să accepte planul lui Sharon şi să se ralieze aşa-numitei soluţii a celor două state, în speţă ideii creării unui stat palestinian, alături de cel israelian. Propunerea, susţinută vreme îndelungată de mişcările de stînga, de grupările pacifiste din Israel şi de europeni s-a dovedit însă extrem de puţin practicabilă şi de greu de transpus în condiţiile războiului antiterorist global şi a acentuării pericolului iranian şi islamist. Susţinută de Iran, o nouă grupare teroristă a preluat în 2006 controlul asupra teritoriilor autonome palestiniene. Deşi a cîştigat net alegerile de anul tecut organizaţia islamistă radicală Hamas s-a văzut nevoită, sub presiunea unui embargou internaţional susţinut chiar şi de către UE, principalul susţinător internaţional al palestinienilor, să cedeze parte din prerogativele ei grupării palestiniene rivale Fatah. Dar Hamas, încleşată ulterior în repetate ciocniri fratricide cu această organizaţie palestiniană a întîrziat să împlinească speranţele europenilor. Incurajată de liderul de la Moscova, Vladimir Putin şi sprijinită financiar de o bună parte a lumii arabe, Hamas a refuzat să cedeze revendicărilor cvartetului internaţional alcătuit din SUA, UE, ONU şi Rusia, care-i ceruseră să renunţe la terorism şi să recunoască dreptul la existenţă al Israelului. Încît pacea în Ţara Sfîntă continuă să pară a fi mai departe decît oricînd.

  • Data 04.06.2007
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B1CJ
  • Data 04.06.2007
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B1CJ