După Palme d'Or şi Globul de Aur, "Banda albă" ţinteşte la Oscar

Pelicula "Banda albă" ("Das weiße Band") a fost lansată într-un moment cât se poate de potrivit - anume, în preajma aniversării a două decenii de la căderea comunismului şi a colapsului sistemelor autoritare din estul Europei. Încă de la început, criticii şi presa internaţională nu s-au sfiit să laude pelicula lui Hanke, considerată a fi un adevărat reper de excelenţă. În toamna anului trecut, cotidianul britanic "The Times" observa actualitatea "alegoriei despre începuturile fascismului, povestea fiind valabilă în multe ţări în care violenţa revoluţionară, determinată de scopuri aparent pozitive, ajunge să înghită populaţia".

Aceiaşi critici au punctat meritul regizorului Michael Haneke, subliniind talentul acestuia de a apropia publicul de acţiune şi de personaje, de a-l implica emoţional în situaţie, graţie nu doar tehnicii de filmare, cât şi a dozei de credibilitate a personajelor create. Indiferent de ipostaza lor - călăi sau victime - personajele din "Das weiße Band" au suflete chinuite.

Punctul culminant al carierei austriacului Michael Haneke, o persoană inteligentă şi uşor distantă, a fost câştigarea marelui trofeul al Festivalului de la Cannes. O carieră al cărei început nu a fost nici pe departe atât de spectaculos precum s-ar putea crede. Ca tânăr regizor, Haneke a colaborat cu mai multe teatre, a lucrat în televiziune şi a realizat ecranizări ale unor opere literare. Debutul cinematografic a avut loc abia în 1989 (când regizorul se apropia de vârsta de 50 de ani) cu filmul "Der siebente Kontinent". Cei care au avut ocazia să vadă această peliculă cu siguranţă că nu o vor uita niciodată. De ce? Pentru că lumea filmului nu cunoscuse niciodată o dramă familială atât de nemilos realizată.

Alte teme tratate de Michael Haneke în filmele sale sunt influenţa mass-media asupra oamenilor - în "Benny's Video" - precum şi violenţa domestică, abia vizibilă, care apare în procesul de educaţie al copiilor şi care se moşteneşte mai mult sau mai puţin de la generaţie la generaţie. Acest motiv este dezvoltat în pelicula "Pianista". Filmul o prezintă pe Isabelle Huppert în rolul unei fete care trăieşte alături de mama ei bolnavă psihic şi care ajunge să se supună singură unor suplicii.

Autor: Vlad Drăghicescu / dpa
Redactor: Cristian Ştefănescu