1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Duelul piticilor pe mare

Principalii candidaţi la şefia superputerii s-au confruntat recent în primul lor duel televizat pe teme de politică externă. Impresiile care se degajă din ciocnirea lor, la bordul unui portavion, sunt deplorabile.

Candidaţii democrat şi republican: Hillary Clinton şi Donald Trump

Candidaţii democrat şi republican: Hillary Clinton şi Donald Trump

N-au mai rămas decât două luni până la scrutinul prezidenţial american. Dar atenţia acordată campaniei electorale e modică. Pare un semn de inadecvare la această lume globalizată ca, în ciuda impactului lor major, să se considere teme incandescente, precum alegerile americane, ca subiecte de politică externă de interes secund.

Căci SUA nu sunt o ţară oarecare, ci principala democraţie şi cea mai importantă putere economică şi militară a lumii libere, globalizate. Chiar dacă n-ar avea loc într-o lume mai asaltată de probleme decât oricând, care ar avea urgentă nevoie de o superputere bine condusă, scrutinul ei prezidenţial e legitim să stârnească un interes ieşit din comun.

Dat fiind impactul său global, acest interes n-ar trebui să ocolească nici periferia lumii libere. Nici România. Ori Republica Moldova, în care electoratul se împarte între morţi şi vii, de vreme ce, pe liste, din trei alegători unul, de pildă regizorul Emil Loteanu, a decedat de mult. De această dată însă nici unul din principalii candidaţi la preşedinţia SUA, ţară în care morţii se abţin, totuşi, de la a se prezenta la urne, nu pare moral, intelectual, politic la înălţimea necesară să fie considerat eligibil.

În raport cu predecesori de statura unor Washington, Lincoln sau Reagan, actualii candidaţi la funcţia americană supremă par nişte pigmei. Ca atare, mulţi observatori întorc privirea jenaţi şi scârbiţi. Cei totuşi destul de stoici să-şi învingă repulsia şi să urmărească primul duel al candidaţilor democrat şi republican, organizat miercuri, în comun, la bordul portavionului Intrepit de televiziunea americană NBC şi de veteranii de peste ocean, s-au văzut siliţi să treacă prin chinurile iadului.

Căci Hillary Clinton, candidata aparent mai responsabilă decât rivalul ei republican, şi-a dat măsura întregii ei „competenţe” politice externe, promiţând să nu disloce niciodată trupe terestre americane împotriva teroriştilor statului islamic. Ca şi cum ar şti ce îi rezervă viitorul.

Reiese că, în cazul ipotetic în care extremiştii lui al Bagdadi ar intra, să spunem, în posesia de rachete şi ogive atomice nordcoreene şi ar dispune şi de rampe de lansare spre a le expedia spre teritoriul american, SUA ar aştepta în continuare să li se scoată castanele din focul nuclear cu mâna altora. Dar cu a cui? A kurzilor cei tăbăciţi azi consistent de către blindatele turceşti? Sau poate a europenilor cei pacifişti? Care, la capătul lanţului de crize datorate şi erorilor marca Obama-Clinton, nu ştiu prea bine cum să-şi mai păstreze ce a mai rămas intact din Uniune?

Deloc buimăcit de stilul ei soporific, care induce somnolenţă şi toropeală chiar şi când abordează cele mai arzătoare subiecte şi controverse, establishmentul american o susţine, afirmând că Hillary Clinton, care trece drept „uliu” între porumbeii democraţi americani, s-ar distinge printr-o îndelungată experienţă. Până şi Dallas Morning News, un ziar conservator din Texas, şi-a suspendat tradiţia datând de la sfârşitul Celui de-al Doilea Război Mondial încoace şi a lansat o insolită invitaţie de susţinere a doamnei Clinton. Ce-i al ei e-al ei. Experienţă, certamente, are.

Mă întreb însă la ce anume a ajutat-o acest poate unic atu pe care îl deţine în faţa rivalului ei? La ce-or fi ajutat-o greşelile penibile precum afacerea emailurilor ei interceptate de duşmanii Statelor Unite? Dar cele monumentale pe care le-a comis, ca fosta şefă a diplomaţiei lui Obama, în Irak ori Libia, ca să nu enumerăm decât două dintr-o serie virtual interminabilă?

Le ce-o ajută dacă nu înţelege mai nimic din ele? Dacă n-a priceput că, în încleştarea lumii libere cu un nou tip de totalitarism şi fundamentalism sinucigaş, o intervenţie externă nu prea poate avea reset, nici suspendare şi nici amânare în condiţiile tehnologice actuale? Că trebuie, deci, dusă la bun sfârşit, cu tot cu nation building, astfel încât zonei smulse controlului terorist să nu i se mai permită să redevină un permanent pericol?

Problema e că nici de cealaltă parte a baricadei politice nu s-a arendat expertiza şi inteligenţa apte să rezolve câte ceva în actuala stare, foarte complexă, a democraţiilor şi societăţilor deschise, aflate in corpore sub stare de asediu. Donald Trump se crede în schimb îndreptăţit să-l laude pe unul dintre cei mai mari vrăjmaşi ai acestor societăţi deschise.

În replică la elogiile Kremlinului, Trump pupă retoric papucul preşedintelui rus, Putin. Ce-i place candidatului la ţarul Vladimir? Ce-i place oricărui lider autoritar şi populist, ce-ncântă pe orice dictator sau extremist. Că-şi "controlează ţara”. Că ar avea "o susţinere de 82 la sută". Şi altele asemenea.

Trist e că Trump are, în parte, dreptate, să prefere calitatea conducerii mai coerente faţă de interesul propriu al tiranului, (nu şi vis-a-vis de interesul Rusiei) celei afişate de un Obama abulic, confuz şi impotent. Căci bilanţul politic şi diplomatic al actualului preşedinte american este atât de dezastruos, încât stabileşte un record negativ chiar şi-n raport cu cataclismul diplomatic lăsat în urmă de administraţia Carter.

În neajunsurile democraţilor, în simplism şi în semiadevărurile pe care le rostesc, se ascunde forţa populiştilor de genul Trump. Şi în măsurile neîndoielnic necesare uneori şi, ca atare, populare, pe care îndrăznesc, în contra demonizatei corectitudini politice, să le propună.

Trump de pildă reclamă eficientizarea forţelor armate americane şi demiterea incompetenţilor din generalitate. Cu asemenea recomandări şi cu radicalismul său anti-migraţionist pare, deocamdată, să câştige votul popular. În ciuda calculului teoretic şi a problemelor speciale ale statelor-pivot, zise "swing-states", Trump o întrece pe Clinton în sondaje şi n-ar fi deloc exclus să se impună până la urmă şi în lupta pentru electori.

Trendul unei victorii republicane se vede întărit de vulnerabilitatea unei candidate fără carismă şi talent retoric, nevoită să se înarmeze cu difuzoare în miniatură, ascunse în ureche, spre a asculta sfaturile consilierilor înainte de a răspunde la întrebări din interviuri. În faţa unui asemenea adversar, e uşor să pari mai înalt decât eşti de fapt.