Drob de sare în spinare

De ce sar eu, acum? Pentru că aș vrea să mă bucur, dar sunt din ce în ce mai trist. CCR cu deciziile ei. Camelia Bogdan exclusă din magistratură. Moţiunea respinsă. Altă întrebare? Pentru că vreau schimbare. Pentru că „România se află în plină criză", după cum a recunoscut Klaus Iohannis în discursul său din parlament, în reacţie la dura lovitură dată statului de drept de guvernul Grindragnea şi de revoluţia civilităţii iscată, spre bucuria mea, de ea. Dar, cum se iese din criză n-a spus. Şi nici de la CCR, care a negat conflictul juridic, nu s-a aflat.  

Şeful statului a schiţat pe scurt, în alocuţiunea sa aparent curajoasă, perfect articulată şi moral impecabilă, cine anume a provocat criza şi de ce. A condamnat manevrele majorităţii PSD-ALDE care, la scurt timp după câştigarea alegerilor „a intrat în coliziune frontală cu o parte însemnată a societăţii româneşti”. A demonstrat că înţelege natura legiferării cu dedicaţie, îndrituind hoţia, care a încercat să întoarcă prin OUG 13 statul de drept românesc la stadiul de voievodat comunisto-feudal, cu o oligarhie mafiotă, situată deasupra normelor valabile pentru toţi ceilalţi. Şi a semnalizat că, spre deosebire de liderii altor instituţii, pricepe corect de ce au ieşit românii în stradă cu sutele de mii.

Or, protestul lor exemplar, impresionând prin disciplină, pacifism, patriotism şi europenism lumea liberă, în contra tentativei de lovitură de stat de drept de inspiraţie autoritarist-putinistă, prin care a fost silită ţara să treacă, merita o replică prezidenţială mai riguroasă. Una, care să ţină cont mai adecvat de natura crizei iscate de un guvern al cărui om forte nu e premierul, ci liderul-infractor al principalului partid guvernamental, aliat cu un politician care se dă liberal, dar agită ori se foloseşte de lozinci şi scenarii conspiraţioniste, xenofobe şi antioccidentale, tipice mişcărilor populiste şi extremiste. 

Protestele acestui segment nu doar important, ci reprezentativ pentru ansamblul poporului, de vreme ce este cel mai bine informat, dinamic şi productiv al părţii neemigrate a naţiunii române, n-au vizat revendicări economice. N-au solicitat avantaje materiale. Şi n-au reclamat puterea. Ci s-au axat, simplu, pe valori. Au insistat asupra necesităţii protejării democraţiei. Or, nici guvernul şi nici majoritatea parlamentară n-au reacţionat  la ele democratic. Un motiv în plus pentru ca preşedintele să sugereze, pe bună dreptate, nevoia demisiei guvernului. El s-a oprit însă, din păcate, aici. 

În fapt, a evitat să explice până la capăt efectele puciului contra statului de drept şi alternativele lor. S-a mulţumit să decreteze că,„în această fază”, anticipatele ar fi „prea mult”. Recunoscând legitimitatea victoriei electorale din decembrie a populiştilor din stânga ultranaţionalistă care dau actualul guvern, preşedintele n-a explicat că lovitura potenţial fatală aplicată statului de drept şi agonia lui consecutivă au schimbat esenţial datele situaţiei. Căci au provocat o criză de încredere generală, manifestată în demonstraţii în masă-maraton delegitimând nu doar guvernul, ci şi majoritatea parlamentară şi prin ea forul legislativ, de vreme ce premierul n-a acţionat izolat ci teleghidat de şefii coaliţiei. 

Într-o astfel de situaţie criza nu se poate rezolva decât în două feluri. Prin recursul la forţă şi îngroparea, pe această cale, a democraţiei. Ori prin apelul la un arbitru autorizat să soluţioneze paşnic, democratic şi responsabil conflictul. dar cum? Cine e, într-o democraţie de felul celei pentru care demonstrează neobosit floarea naţiunii, arbitrul suprem? Papa? Guvernul? Parlamentul? Preşedintele? Oare nu poporul, adevăratul suveran? 

Or, a apela la popor nu înseamnă doar a-i da posibilitatea de a se exprima într-un referendum neglijabil precum cel din 2009. Ci şi de a se pronunţa fie pentru perpetuarea la cârmă a actualei majorităţi, fie pentru înlocuirea ei. A aproba ideea, ca PSD să „guverneze” şi să „legifereze” de vreme ce a câştigat alegerile, înseamnă a nega, indirect, amploarea crizei şi natura ei delegitimând, din clipa aplicării loviturii asupra statului de drept, puterea, precum şi, concomitent, a admite perpetuarea lupului ca paznic la stână, după ce cumătrul s-a înfruptat hulpav din parte din iezii imprudenţi ai caprei. 

De bună credinţă, dar, poate, naiv, preşedintele pare să fi acţionat în acest punct precum iedul supravieţuitor. De teamă să n-o piardă şi pe ea într-o confruntare proximă, îşi imploră mama să nu-l pedepsească pe lupul ce-i devorase frăţiorii. Frica de a nu-şi risca noua popularitate, de a da apă la moară sinistrelor acuze diversionist-conspiraţioniste care îl implică aberant şi de a fi acuzat că ar trage chipurile spuza politică a conflictului pe turta proprie, l-a determinat pe şeful statului să se menţină, eronat, în logica adversarilor săi. Pe care nimic în afara protestelor naţiunii nu-i împiedică să-l suspende. Şi pe care, dacă preşedintele are dreptate cu privire la sondajele relevând că 8 din 10 români consideră "că ţara se îndreaptă într-o direcţie greşită", nimic nu-i înspăimântă mai rău decât perspectiva unor anticipate.

Dovada că lucrurile stau aşa e faptul că PSD, în interiorul căruia au apărut fisuri notabile, nu cere el însuşi aceste anticipate, ca soluţie de ieşire din criză, deşi ştie că e singurul instrument realmente democratic de a o rezolva. 

Pe de altă parte, istoria demonstrează cât de lesnicios pot fi traşi în piept şi unii intelectuali. Neobişnuiţi cu democraţia reală, nedefectată, liberală, rezistând, în aceste zile, în stradă, una aflată în raport de mutuală încredere cu propriul popor, unii români, speriaţi, ca iezii, chiar şi de umbra lor, preferă s-o invoce, decât s-o trăiască. Şi lor, ca preşedintelui, anticipatele li se par inoportune. Însă nu doar de teama votului României profunde, ci şi pentru că alternativa la actuala majoritate sunt partide într-adevăr problematice.

Or, în siajul revoluţiei civilităţii, în care lumea sare pentru că vrea schimbare, ar fi trebuit să-şi modifice optica şi ei. Să înţeleagă, că democraţia funcţionează churchillian, prin opţiunea pentru răul mic. Şi că România, care a galvanizat lumea liberă, electrizând Europa şi democraţiile ei asediate prin revoluţia ei de catifea, s-a schimbat profund în ultimele decenii. Că, dacă a permis prin sufragiu ori absenţă de la vot victoria PSD, n-a făcut-o pentru că ar refuza democraţia, acceptând corupţia. Că s-a trezit. Dar că nu poţi cere, în mod responsabil, unui popor dornic să muncească, să trăiască, să iubească şi să ofere un viitor copiilor săi, să stea ani la rând în stradă, cu ochii pe guvern, ca proprietarul casei holbându-se la incendiatorii ei, invitaţi de el însuşi, ca în Biedermann al lui Max Frisch, să domicilieze între pereţii săi. Ori să stea cu ochii pe lupi care, ca şeful ALDE, s-au dus la fierar să-şi ascută limba şi dinţii, pentru ca iezii naţiunii să confunde glasul preşedintelui lor cu urletele sale, chipurile justiţiare.