1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

”Drepturile fundamentale” ale delfinilor

Parlamentul dezbate o propunere legislativă care îşi propune implicit să arunce la coş categoriile tradiţionale de ”om” şi ”animal” şi să instituie o categorie intermediară mai ”tolerantă” şi mai cuprinzătoare.

Delfinariul de la Zoo Duisburg

Delfinariul de la Zoo Duisburg

Remus Cernea a propus recent un proiect de lege prin care delfinii ar fi recunoscuţi ”ca persoane non-umane”. Odată ce ar dobândi această calitate, delfinii captivi din delfinariu ar trebui în termen de un an eliberaţi şi retrimişi în apele de unde au fost capturaţi, după cum orice captură viitoare ar fi strict interzisă şi pedepsită. Dacă nu se va găsi nimeni care să finanţeze transportul unor delfini în apele Pacificului, de exemplu, atunci ei vor primi o pensie viageră, fiind scutiţi de orice reprezentaţie de tipul celor de la delfinariul din Constanţa.

Legea sugerează rigoarea şi oferă o definiţie a persoanei non-umane: ”o fiinţă înzestrată cu inteligenţă dezvoltată şi cu capacitatea de a avea relaţii sociale complexe, care nu aparţine speciei umane şi care se bucură de următoarele drepturi:
(1) Dreptul la viaţă.
(2) Dreptul la integritate corporală şi de a nu fi supus la acte de cruzime.
(3) Dreptul la libertate de mişcare în mediul său de viaţă şi de a nu fi capturat şi ţinut în captivitate cu alt scop decât acela de a fi tratat medical sau salvat de la un pericol iminent.”

Prima întrebare care ar trebui pusă lui Remus Cernea şi celor din anturajul său ideologic este de ce nu legiferează direct despre delfini. Aşa cum în ultimele decenii au fost adoptate foarte multe restricţii privind vânarea speciilor animale protejate, tot aşa delfinul ar putea fi decretat specie ameninţată şi s-ar bucura de o protecţie întărită din partea legii. Omul deplânge pe bună dreptate sărăcirea diversităţii naturale şi pustiirea mediului său de viaţă. Cititorii Bibliei şi ecologiştii de la Green Peace se întâlnesc fericit în dorinţa lor de a conserva patrimoniul natural moştenit.

Există desigur şi situaţii particulare care impun protecţia unor anumite animale din motive religioase sau pur şi simplu ca tradiţie istorică. La Veneţia, de pildă, pisicile sunt protejate şi sunt considerate ”pensionare” ale statului.

Aşadar, dacă cineva ar dori pur şi simplu protejarea unor specii animale, ar putea să o facă foarte bine fără să recurgă la o revoluţie juridică, cu atât mai mult cu cât există precedente legislative privitoare la penalizarea relelor tratamente aplicate animalelor. Toate drepturile conferite delfinului prin legea propusă pot fi atribuite oricărei specii animale, fără definirea ei ca ”persoană” .

Întrebarea de mai sus este retorică, căci este vădit că motivaţia centrală a legii nu este protejarea unei specii animale, ci promovarea regnului animal într-un regn diferit, aflat în imediata proximitate a omului.

Delfinul se găseşte în avangarda acestei ”emancipări”, graţie seducţiei pe care o exercită asupra omului, dar în urma sa vor veni rapid cimpanzeul şi alte specii din ordinul primatelor. De ce nu cimpanzeul sau gorila mai întâi? Sunt ele mai puţin sensibile şi mai puţin inteligente? Nu e greu de răspuns.

Polemica suscitată de teoria evoluţiei speciilor a proiectat asupra maimuţelor o antipatie violentă, care le face ţinte sigure ale conservatorilor. Revoluţia ar trebui să înceapă cu o specie mai blândă, inofensivă, în măsură să simbolizeze cât mai curat ”angelismul” speciilor animale şi în subsidiar pozitivitatea care îi defineşte pe oameni în mod implicit şi neanalizabil. Ca să întreprinzi pasajul de la animal la om într-o manieră cât mai lină este nevoie de o specie ”fraternă”, de un soi de alter ego acvatic al omului: ”Este evident că abilităţile delfinilor de a gândi, de a simţi, de a fi conştienţi de ei înşişi şi de a utiliza mediul lor sunt comparabile cu ale noastre”, susţine netulburat Remus Cernea. Nici câinele nu respectă condiţiile, cu toate că se bucură de facto de privilegii excepţionale.

În fine se mai poate descifra din această strategie promoţională că noua idelogie nu se trage direct din darwinism şi din teoria evoluţionistă, fiind în esenţă ceva diferit. Remus Cernea şi companionii săi de idei refuză în fapt ierarhia naturală şi crudă a evoluţionismului, în numele egalităţii speciilor şi a progresului moral.

Aşadar scopul legii este conţinut şi epuizat în primele rânduri: delfinii ar trebui recunoscuţi ca ”persoane non-umane”.

Definiţia pe care am citat-o mai sus este de fapt o mică jucărie sofistică: ea pare să clarifice fără să clarifice nimic, căci se potriveşte multor animale, dacă nu cumva celor mai multe. Dacă am înlocui ”persoana non-umană” cu ”mamifer”, am obţine o frază echivalentă. În plus, a include ”dreptul la viaţă” în definiţie este ilogic, căci el ar trebui să decurgă abia din definiţie. Abia după ce am stabilit trăsăturile definitorii ale ”persoanei-non umane” am putea vorbi de atribuirea unor drepturi.

Dar ce este ”persoana” în accepţia reformatorilor? Ei nu ne explică, dar am putea înţelege că ”persoana” transgresează omul şi că din calitatea ei derivă de fapt drepturile fundamentale şi nu din calitatea umană. A fi persoană este mai mult decât a fi om. ”Inteligenţa” şi ”sociabilitatea” par atribute principale ale ”persoanei”, pe care omul se pare că nu le deţine în exclusivitate şi pe care uneori nici măcar nu le posedă. Omul pare a fi, în filosofia noilor ”umanişti”, un accident al ”persoanei”, care arogă o superioriate nemotivată şi condamnabilă.

Vedem prin urmare că legea lui Cernea nu este despre umanizarea delfinului, ci poate mai curând despre animalizarea omului.