1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Dreptul de a fi doctor

Președintele Klaus Iohannis a retrimis la Parlament legea prin care a fost aprobată o ordonanță guvernamentală referitoare la doctorate. E o șansă în plus, deși rămânem sceptici.

Un nou caz de plagiat printre membrii de frunte ai administrației românești: Robert Negoiță, primar al sectorului 3 din Capitală, ar fi plagiat teza de doctorat de la primul până la ultimul rând (presseoane.ro). Nu se mai miră nimeni. Mirarea e suscitată de neputința Guvernului de a iniția o lege clară, menită să pună capăt acestor practici, după cât se pare, generalizate. Nu mai rememorăm frământările, ezitările și exigențele închipuite ale ministrului Educației ca să ne putem concentra asupra situației din prezent.

Președintele Iohannis a retrimis la Parlament legea prin care era aprobată o ordonanță guvernamentală referitoare la doctorate. E bine că a procedat așa, deoarece, așa cum s-a mai arătat, legea e departe de a da o soluție satisfăcătoare. În aparență ea conține precizări suplimentare și sancțiuni pentru cei care s-ar abate de la etica profesională. Dar, la o privire mai atentă, ordonanța (modificată) lasă lucrurile la fel ca în legea Educației, oferind un spațiu larg tuturor complezențelor.

Ce se întâmplă, de pildă, cu profesorii care au plagiat sau care au închis ochii la un plagiat? La art. 22 se spune că profesorul în cauză ar putea fi destituit din funcția de conducere, că i s-ar putea retrage titlul de doctor sau interzice accesul la fonduri europene și, în fine, că ar putea fi dat afară. Sună teribil! Și totuși, până să se ajungă acolo, conducerea universității are la dispoziție ”avertismentul scris”. Or, câtă vreme există avertismentul scris și alte câteva forme intermediare (”retragerea lucrărilor publicate prin încălcarea regulilor de bună conduită”) putem fi siguri că nu se va ajunge la sancțiunile mai severe.

Enumerarea gradată a sancțiunilor este o minciună, căci nicăieri nu se explică care ar fi situațiile în care sancțiunea ar fi ușoară și care acelea care ar duce la sancțiuni maxime. Nu se arată nicăieri care ar fi circumstanțele agravante sau cele favorizante. Totul rămâne la dispoziția conducerii universității. Acest tip de lege, care își expune demonstrativ o mască înfricoșătoare, este de fapt o garanție că lucrurile vor rămâne neschimbate. De fapt, la sancțiunile deja existente în legea Educației naționale s-a adăugat doar retragerea titlului de doctor și retragerea calității de conducător de doctorat, dar nicăieri nu se spune care sunt condițiile precise care ar atrage sancțiunea.

La fel stau lucrurile cu școlile doctorale. Se spune, de pildă, la fel ca în lege, că, în caz de abatere gravă, se poate lua măsura retragerii acreditării. Prin urmare retragerea acreditării nu este imperativă, ci facultativă. Adică apă de ploaie.

În sfârșit, ordonanța în varianta modificată de Senat îngăduie ca oricine să renunțe, dacă dorește, la titlul de doctor. Pare firesc - și așa și este - cu condiția ca teza să nu fie contestată. Cum poți împiedica pe cineva să renunțe la proprietatea sa? Dar dacă titlul de doctor nu este o proprietate legitimă? Atunci renunțarea este doar o formă de a evita consecințele fraudei. Prin urmare, în cazul în care proprietatea intelectuală asupra tezei este contestată, renunțarea nu ar trebui să se producă decât după ce lucrurile au fost clarificate.

Nu putem analiza ordonanța în toate detaliile. Să mai arătam doar că ea nu precizează deloc cine are dreptul și cine nu are dreptul să fie conducător de doctorat. Se lasă un spațiu prea larg de interpretare la dispoziția Senatului universitar. Or, se știe că problema constă tocmai în faptul că sunt prea mulți conducători de doctorat și că fiecare conduce prea multe teze. În aceste condiții, inflația de teze doctorale pare imposibil de stăvilit, plagiatul fiind doar un caz limită. Am putea presupune că plagiatele au devenit posibile abia pe fondul acestei inflații care împiedică orice control intelectual serios.

Și acum se ivește, de fapt, marea problemă, care o depășește cu mult pe cea etică: sentimentul difuz că nu poți restrânge, prin mijloace administrative, dreptul cuiva de a deveni doctor. Căci, prin împuținarea drastică a școlilor doctorale și a conducătorilor de doctorate, s-ar crea impresia unui obstacol de organizare, a unei bariere fizice menite să discrimineze. Sentimentul lumii noi - care pare irepresibil - este că oricine are prin naștere dreptul de a deveni doctor (și orice ”visează” să fie) și, prin urmare, școala nu ar avea altceva de făcut decât să se organizeze în așa fel încât să asigure acest drept.