1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Dreptul canonic şi riscurile politicii europene

Regulile privind alegerea Papei au fost modificate de două ori în ultimii ani cu scopul de a fi puse de acord cu exigenţele mai generale ale vieţii contemporane.

Alegerea noului Papă se va desfăşura conform Constituţiei apostolice (Universi Dominici Gregi) promulgate de Papa Ioan Paul al II-lea în 1996 şi modificată de Papa Benedict al XVI-lea în 2007. Ioan Paul al II-lea şi-a justificat întreprinderea prin modificarea circumstanţelor istorice şi nevoia unor adaptări permanente, iar ulterior Benedict al XVI a revenit asupra unor aspecte din dorinţa de a restabili o normă confirmată de tradiţie.

Aceste reguli privitoare la alegerea capului Bisericii catolice, consonează însă în destule privinţe cu preocupările politice contemporane cele mai acute. În primul rând, Papa Ioan Paul al II-lea a abrogat două reguli care fuseseră aplicate anterior şi care permiteau alegerea Papei, în cazul în care scrutinul nu ar fi dus la nici un rezultat, prin două metode deopotrivă controversate: alegerea prin aclamaţie şi alegerea prin consimţământ. Papa a argumentat că înclină către aceste modificări nu doar pentru a răspunde unor exigenţe ecleziale, ci şi pentru a se adapta „unor orientări ale culturii moderne”.

Într-adevăr, există puncte de incidenţă între aceste modificări şi politica laică contemporană. Ce înseamnă alegerea prin aclamaţie? Electorii strigă tare numele favoritului şi cel care se aude mai puternic şi mai distinct va fi cel ales. Dacă o scoatem din cadrul Bisericii, această tehnică defineşte perfect populismul care preferă majorităţile vagi şi gălăgioase şi postúrile declamatorii.

Europa, dacă ar fi să reţinem plângerile cele mai frecvente ale elitei sale politice, se teme de populism mai mult decât de orice altceva, sau, cu alte cuvinte, se teme de acele lucruri care ar putea fi promovate prin aclamaţii în pieţele publice, care ar reieşi din mari manifestaţii de protest sau din pulsiuni imprevizibile împotriva elitei conducătoare. Desigur că populismul astfel definit e ambiguu, căci amestecă indistinct spiritul popular de justiţie cu demagogia şi xenofobia de toate speciile. În orice caz, alegerea prin aclamaţie a fost abrogată la Vatican tocmai pentru că simboliza crearea unor majorităţi iraţionale prin simpatie, a unor majorităţi în care responsabilitatea personală era mult slăbită.

Alegerea prin consimţământ ar reprezenta însă spiritul oligarhic şi tranzacţionarea puterii în cercuri restrânse. În termenii stricţi ai Vaticanului, era vorba de a desemna un comitet restrâns alcătuit din 9 până la 15 cardinali, care să ia decizia în numele tuturor celorlalţi.

Este evident pentru toţi că în Europa actuală a celor 27, ţările mici şi cele nou sosite se tem mai mult de cât de orice altceva de acest tip de confiscare a puterii de decizie în mâinile câtorva ţări bogate care, pe temeiul contribuţiei lor financiare, îşi rezervă dreptul de a decide pentru toţi. Tratatele UE au conservat dreptul egal de vot al tuturor ţărilor membre, dar au existat propuneri ca deciziile să fie luate de un comitet restrâns. În practică însă, acest comitet restrâns există deja cu „consimţământul” tuturor celorlalte ţări membre.

Prin urmare, dacă elita conducătoare a Europei actuale se teme de răscoala periferiilor şi de populismul din propriile ţări, ţările de la periferie se tem dimpotrivă de concentrarea excesivă a puterii. Papa Ioan Paul al II-lea, prin modificările aduse normelor elective, a descris şi a prefigurat perfect una din marile teme ale politicii europene actuale.

Nu e mai puţin interesantă modificarea adusă de Papa Benedict al XVI-lea în 2007. Îngrijorat de posibilitatea ca noul papă, după 3 zile de insuccese, să fie ales printr-o majoritate simplă de conjunctură, el reinstituie regula celor două treimi în toate tururile de scrutin, indiferent cât ar putea dura alegerile. Este o preocupare de alt tip. Dacă Ioan Paul al II-lea căuta mai multă rigoare, simplitate şi rectitudine, Benedict al XVI-lea s-a preocupat de legitimitate şi stabilitate.

În politica laică, aceste preocupări sunt puse de regulă pe planul al doilea, dar ele devin extrem de importante în alegerea, de exemplu, a unui for de jurisdicţie constituţională. Să-i alegi pe judecătorii Curţii Constituţionale cu majoritatea simplă, aşa cum se întâmplă astăzi în România, echivalează cu o politizare expresă a instituţiei.

Chiar dacă contestatarii numeroşi ai Bisericii catolice pretind că instituţia e depăşită de realitatea lumii contemporane, iată că putem regăsi în reflecţia politică a Bisericii probleme şi soluţii dintre cele mai actuale.