1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Dreapta şi asimetria românească

O curioasă asimetrie e de vină că în România dreapta se autoflagelează perpetuu, în timp ce stânga, mai gregară decât oricând, mai puţin reformată decât oriunde în fosta Europă comunistă, juisează în voie.

La drept vorbind, dacă n-ar exista această asimetrie stranie, dreapta ar putea aştepta următoarele alegeri legislative cu mâinile în sân. În ciuda sondajelor care dau câştigătoare USL, electoratul român şi-a dovedit în multe instanţe din ultimii şapte ani maturitatea şi capacitatea de a discerne între opţiuni bune şi rele pentru ţară.

Or, ce poate fi mai pernicios pentru viitorul României, pentru libertatea şi democraţia ei, pentru buzunarele contribuabililor şi pentru onoarea cetăţenilor ei decât o putere USL-istă? Ce poate fi mai puţin atrăgător decât un executiv condus în continuare de un premier plagiator impenitent, care nu-şi admite hoţia intelectuală?

Ce poate fi mai detestabil decât un cabinet condus de un prim ministru vinovat de tot ce poate fi mai grav pentru o societate civilă, liberală, care se respectă? Un om care, ajutat de aliaţii săi de la PNL şi de la ministerul propagandei instituit la Antena 3, a izolat România în Europa şi în structurile occidentale, în care cu greu a fost admisă, mai rău decât Ion Iliescu în faza mineriadelor?

Ce poate bate, la capitolul recorduri negative, instabilitatea politică şi mai cu seamă economică asumată de Victor Ponta în vară, de dragul demiterii preşedintelui ales? Fiindcă sunt încă proaspete atacurile la justiţie şi instituţiile statului de drept care i-au bulversat pe investitori, determinându-i pe unii să-şi mute fondurile şi locurile de muncă din România.

Ce poate fi, în fine, mai respingător decât perspectiva de a avea în fruntea statului o „nulitate volubilă”? Una care mie personal îmi aminteşte de lordul întunericului din „Harry Potter”. Una periculoasă nu doar pentru imaginea României, la cârma căreia se vrea din nou cocoţată, ci mai cu seamă pentru propria imagine. Una căreia îi lipseşte cu desăvârşire demnitatea şi onoarea de a-şi respecta cuvântul dat. Una marcată de incapacitatea de a evita să se dea în stambă cu ignoranţa sa, între altele în materie de limbă engleză. Una auto-condamnată, fără drept de apel, de încercarea de a-şi acoperi execrabila prestaţie şi neadecvarea absolută la sarcinile unui şef de stat prin recursul la un antieuropenism şi ultranaţionalism de comună primitivă?

Dat fiind acest bilanţ de Voldemort în mizerie al puterii USL-iste, e greu de crezut că dreapta ar avea altceva de făcut decât să profite. Şi să explice oamenilor supăraţi din pricina austerităţii cum s-ar fi văzut în România varianta greacă a filmului francez „Salariul groazei”, care ar fi fost alternativa, de bună seamă catastrofală, pe care guvernul Boc a evitat-o, aplicând draconicele economisiri.

Dar în loc să fie în stare să aştepte relaxată scrutinul din decembrie, dreapta românească e pradă vechiului ei obicei de a se autoflagela şi de a se autodesfiinţa. Se ceartă Neamţu cu MRU, PDL cu Forţa Civică şi viceversa. De parcă timpul ar fi jucat o festă creştin-democraţiei româneşti, încremenind-o în proiectul CDR-ist al ex-preşedintelui de tristă amintire, „învinsul de structuri” Emil Constantinescu.

Ca în era destructurării PNŢCD sub bagheta magică a dezinformărilor securităţii postcomuniste şi a veleitarismelor urmaşilor lui Coposu, dreapta reformistă, românească, icneşte sub poveri pe care dă semne că nu le poate duce. Aceste poveri insuportabile ţin în bună parte de speranţele exagerate şi de aşteptările cu totul asimetrice plasate prin tradiţie în România în cârca dreptei, speranţe şi aşteptări atât de mari, încât au provocat pulverizarea PNŢCD după un singur, nefericit, mandat.

Dreptei i se cere să fie ca prinţul pe cal alb. Să fie mai pură decât detergentul din maşinile noastre de spălat. Să corespundă idealurilor absolute. Să nu care cumva să aibă "traseişti", chiar dacă stânga e plină de ei. Să uite de cheltuiele de protocol ale guvernului. Să fie ca „soarele de pe cer” şi să ajungă în doi timpi şi trei mişcări la înălţimea celor mai de seamă figuri ale istoriei noastre naţionale, fără să se ţină seama de faptul că o bună parte din aceste „luminoase” personalităţi” au fost siniştri criminali şi extremişti.

Întrucât, la asemenea parametri mitologici ai nădejdilor puse în ea, dreapta nu poate în nici un caz livra, proliferează, cu mult succes, agresiunile ad hominem şi atacurile la persoană, în primul rând şi nu întâmplător la MRU. Fiindcă, situat la centrul spectrului politic, fostul premier e omul înzestrat cu acele rare calităţi care-i conferă pe lângă credibilitate şi o presă bună în Occident şi cele mai mari şanse de a întrupa speranţele unei Românii sătule până peste cap de giumbuşlucurile USL.

În mod semnificativ, loviturile cele mai dure la adresa lui nu sunt uppercuturile stângii USL-iste, ci croşeele de dreapta arse lui MRU de către colegii săi din ARD. Care, fireşte, încearcă în disperare, să facă astfel faţă speranţelor de curăţenie maximă, de curăţenie imposibilă, puse de o bună parte din electorat în ei.

Rămâne doar să se determine de ce oare în România dreptei i se cere totul iar stângii mai nimic? De unde provine oare această asimetrie dezastruoasă?

De vină, o dată în plus, e lipsa tradiţiilor liberale autentice într-o ţară în care distrugerile provocate timp de interminabile decenii de comunism, de securism şi de mafia postcomunistă au sfârşit prin a elimina din capul multora orice urmă de măsură a democraţiei veritabile.