Dreapta şi cota unică

Nici un subiect nu a reuşit să stîrnească mai multe pasiuni în lumea politică românească decît cota unică de impozitare. Nucleul dur al PDL, alcătuit din oameni care se revendică cu insistenţă de la dreapta, a fost pur şi simplu indignat de presupunerea că propriul guvern ar putea renunţa la cota unică. Senatorul PDL, Iulian Urban de exemplu, unul dintre militanţii activi ai partidului, a respins propunerile ministrului de finanţe fără drept de apel. În opinia sa impozitarea progresivă nu ar face decît să-i susţină pe mai departe pe „asistaţii social care sparg seminţe toată ziua".

Dincolo de furia polemică, senatorul PDL are argumentele sale. În primul rînd, impunerea progresivă ar „încuraja nemunca“. Acesta este argumentul central care se referă nu atît la eficacitatea conjucturală a aparatului fiscal cît la o anumită viziune asupra societăţii. „Ce sens va avea să muncesc ca să am mai mult, se întreabă senatorul PDL, dacă voi fi impozitat progresiv pe măsura creşterii numărului de ore petrecute la muncă? De ce să acumulez capital ca să fiu taxat în plus astfel încît asistaţii sociali să poată sparge mai cu spor seminţe pe marginea străzii Unirii din comuna Baloteşti, de dimineaţa pînă seara?“

De partea cealaltă social-democraţii nu ascund nici ei că insistenţa pentru impozitarea progresivă are motivaţii de aceeaşi natură. PSD porneşte de la premisa, pe care nu simte nevoia să o argumenteze, că marile diferenţe de venituri sînt sursa răului în societăţile moderne. Scopul doctrinar asumat de stînga este aşadar diminuarea diferenţelor sociale, iar impozitul progresiv nu este decît unul dintre mecanismele pe care le pot pune în mişcare. Abandonarea celor dezavantajaţi, a acelora care nu pot pe cont propriu să facă faţă competiţiei dure a capitalismului este în ochii stîngii un păcat capital.

Cota unică a sporit şi bunăstarea celor care nu produc direct avuţia naţională

În practică însă lucrurile nu stau mereu aşa cum le prezintă combatanţii. Cota unică nu serveşte întotdeauna scopului dreptei şi nici impozitarea progresivă nu are ca efect o bună protecţie socială.

Cota unică de pildă s-a aplicat în România unei mase de salariaţi de aproximativ 4,5 milioane, din care cca 1,3 milioane de angajaţi în sistemul bugetar. Aşadar de impozitarea aceasta avantajoasă au beneficiat şi o treime de salariaţi care nu reprezintă acea pătură activă, dinamică, neîmblînzită pe care o elogiază dreapta politică, ci mai curînd contrariul ei. Cota unică a sporit şi bunăstarea celor care nu produc direct avuţia naţională. În spiritul dreptei accentul ar fi trebuit să cadă pe crearea de noi locuri de muncă în sectorul privat şi pe diminuarea sectorului public, pe încurajarea iniţiativei, or în ultimii ani de guvernare de dreapta s-a petrecut exact invers. Dreapta a însemnat pur şi simplu în România ultimilor ani protejarea veniturilor mari, indiferent de originea lor.

Impozitarea progresivă nu îşi atinge nici ea obiectivele ideologice dacă se aplică unor venituri prea mici, producînd inevitabil fraudă fiscală. În plus sistemul de impozitare nu garantează prin el însuşi că la capătul circuitului redistribuirea se face potrivit nevoilor sociale reale. Aşadar dreapta şi stînga nu pot fi reduse la cîteva reţete fiscale şi au de fiecare dată nevoie de o nouă verificare şi confruntare cu principiile lor de bază.

E mai limpede acum că pasiunea pe care o stîrneşte cota unică este exagerată şi că specialiştii (ca ministrul de finanţe) care văd în ea o simplă tehnică au partea lor de dreptate.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Medana Weident