1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Cultură

Dragostea de viaţă, de lumină şi de libertate

Se întîmplă rar ca marile ziare germane să evoce pe ample spaţii editoriale personalitatea şi opera unui scriitor străin, cum o fac de astă dată. Dacă ar fi trăit, Albert Camus ar fi împlinit 100 de ani.

default

Albert Camus în 1959 la Paris

Timpul poate răsturna ierarhiile nu şi valorile, atunci cînd acestea sunt fundamentale. Iar una dintre ele, libertatea, şi-a aflat unul dintre cei mai convingători, curajoşi şi intransigenţi apologeţi în persoana lui Albert Camus, legendara figură de proră a existenţialismului şi a filozofiei absurdului, contemporan, coleg şi rival al lui Jean-Paul Sartre, ambii laureaţi ai Nobelului pentru literatură. Camus l-a luat în primire şi a rostit un epocal discurs, pe care, pe 7 noiembrie, cînd s-au împlinit 100 de ani de la naşterea scriitorului la Alger, fiu al unui tată necunoscut şi al unei mame analfabete, îl republica, fragmentar, DIE WELT.

Sartre a refuzat Nobelul pentru literatură, făcîndu-şi un titlu de glorie din acest gest demonstrativ dar mai puţin spectaculos şi reprobabil decît simpatia pe care a nutrit-o faţă de gruparea teroristă din Germania, RAF, pe ai cărei membri i-a vizitat în închisoare sau faţă de totalitarismul roşu.

Camus nu a admis nici în ruptul capului ca în numele unei ideologii, să fie sacrificate vieţi omeneşti. Sartre, în schimb, nu a respins această oroare. Camus a fost idolul singuratic al unor intelectuali neînregimentaţi, Sartre a fost monstrul sacru al intelighenţiei franceze de stînga. Asupra relaţiei dintre aceşti doi parteneri de idei, deveniţi ulterior adversari, insistă revista DER SPIEGEL într-un documentat eseu intitulat „Copilul străzii versus elevul model”.

Autorul textului demonstrează de ce istoria i-a dat în cele din urmă dreptate lui Camus care prefera oamenii angajaţi unei literaturi angajate. Ironia tragică a întîmplării face ca în 1960, la 46 de ani, Camus să moară pe loc într-un accident rutier. Se lăsase convins de nepotul editorului său Gallimard să călătorească împreună, deşi avea în buzunar biletele de tren. ”Pentru toţi cei care l-am iubit, felul în care a murit Camus este insuportabil de absurd” avea să scrie Sartre într-un cutremurător necrolog, în care îl copleşea pe fostul său adversar cu calificative hiperbolice, superlative. Mult mai tîrziu, într-un interviu publicat în revista „Les Temps Modernes”, Sartre afirma că Albert Camus a fost probabil ultimul său prieten bun.

Pentru redactorul literar al săptămînalului DIE ZEIT, Camus a fost probabil cel mai arătos scriitor francez al tuturor timpurilor, un erou al disperării şi al absurdului. Calificativul trădează o percepţie superficială a persoanei şi a operei. Pe urmele scriitorului a pornit mai cu temei cunoscuta eseistă Iris Radisch, i-a întîlnit pe copiii marelui dispărut, care aveau 14 ani cînd şi-au pierdut tatăl. Autoarea, fermecată postum de personalitatea şi scrierile lui Camus, i-a dedicat acestuia o remarcabilă biografie. Iris Radisch a stat de vorbă cu urmaşii scriitorului, s-a deplasat apoi la Paris, la editura Gallimard unde l-a întîlnit pe vechiul prieten al lui Camus, Roger Grenier, azi în vîrstă de 94 de ani. Cu Grenier, Camus a editat revista „Combat”, o publicaţie a Rezistenţei Franceze. Chipeş şi fermecător, Camus a avut nenumărate admiratoare, pentru care Sartre, care toată viaţa a suferit de pe urma urîţeniei sale, l-a invidiat, cum singur recunoscuse.

Că nu a putut renunţa la lumină, la fericirea de a exista, la o viaţă liberă, Albert Camus a mărturisit şi în discurul rostit la decernarea Premiului Nobel pentru literatură, la 10 decembrie 1957. Textul este reprodus fragmentar acum de cotidianul DIE WELT şi a rămas de o inalterabilă actualitate. Camus exprimă datoria generaţiei sale de a reda epocii o demnitate pierdută prin războaie, revoluţii ratate, experimente tehnice ieşite de sub control, ideologii golite de miez, credinţe spulberate. Autorul romanului „Ciuma”, „Străinul”, al eseurilor „Mitul lui Sisif „ Omul revoltat” îşi exprimă convingerea că adevărul este plin de mister, invulnerabil, că el se cere mereu recucerit. Iar libertatea, ea este primejdioasă şi a o trăi este la fel de dur pe cît este de ispititor.

„Albert Camus – scepticism şi libertate” se intitulează textul consacrat de NEUE ZÜRCHER ZEITUNG jubileului Camus. Dacă Jurnalul scriitorului conţine foarte puţine elemente personale, fiind mai degrabă o cronică zilnică de idei, ultimul roman, neterminat, intitulat „Primul om” este o biografie romanţată. Autorul se reîntoarce în copilăria sa din Alger, pe urmele tatălui necunoscut, îşi aminteşte de casa mamei şi a bunicii, de anii de şcoală, de ieşirile în natura scăldată de lumina sudului. Acest ultim manuscris neterminat al lui Albert Camus, a fost găsit pe bancheta din spate a autoturismului în care scriitorul şi-a aflat moartea.

Deşi Camus a scrutat laturile întunecate ale existenţei umane, caracterul ei absurd, a ştiut că nimic nu este mai preţios decît viaţa. Chiar lupta pentru a ajunge sus pe culme, poate umple sufletul unui om. Trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit, sună celebrul adagiu din epocalul eseu „Mitul lui Sisif” .

Camus ne învaţă şi azi cum putem fi liberi, suverani şi netemători, sună morala pe care ne-o dă lecţia de viaţă şi profesiunea de credinţă a autorului la cei 100 de ani de la naşterea sa. Este ceea ce deduce FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG după o lectură a operei, prin grila unei actualităţi de ultimă oră.