Dragostea de viaţă, de lumină şi de libertate

Timpul poate răsturna ierarhiile nu şi valorile, atunci cînd acestea sunt fundamentale. Iar una dintre ele, libertatea, şi-a aflat unul dintre cei mai convingători, curajoşi şi intransigenţi apologeţi în persoana lui Albert Camus, legendara figură de proră a existenţialismului şi a filozofiei absurdului, contemporan, coleg şi rival al lui Jean-Paul Sartre, ambii laureaţi ai Nobelului pentru literatură. Camus l-a luat în primire şi a rostit un epocal discurs, pe care, pe 7 noiembrie, cînd s-au împlinit 100 de ani de la naşterea scriitorului la Alger, fiu al unui tată necunoscut şi al unei mame analfabete, îl republica, fragmentar, DIE WELT.

Sartre a refuzat Nobelul pentru literatură, făcîndu-şi un titlu de glorie din acest gest demonstrativ dar mai puţin spectaculos şi reprobabil decît simpatia pe care a nutrit-o faţă de gruparea teroristă din Germania, RAF, pe ai cărei membri i-a vizitat în închisoare sau faţă de totalitarismul roşu.

Camus nu a admis nici în ruptul capului ca în numele unei ideologii, să fie sacrificate vieţi omeneşti. Sartre, în schimb, nu a respins această oroare. Camus a fost idolul singuratic al unor intelectuali neînregimentaţi, Sartre a fost monstrul sacru al intelighenţiei franceze de stînga. Asupra relaţiei dintre aceşti doi parteneri de idei, deveniţi ulterior adversari, insistă revista DER SPIEGEL într-un documentat eseu intitulat „Copilul străzii versus elevul model”.

Autorul textului demonstrează de ce istoria i-a dat în cele din urmă dreptate lui Camus care prefera oamenii angajaţi unei literaturi angajate. Ironia tragică a întîmplării face ca în 1960, la 46 de ani, Camus să moară pe loc într-un accident rutier. Se lăsase convins de nepotul editorului său Gallimard să călătorească împreună, deşi avea în buzunar biletele de tren. ”Pentru toţi cei care l-am iubit, felul în care a murit Camus este insuportabil de absurd” avea să scrie Sartre într-un cutremurător necrolog, în care îl copleşea pe fostul său adversar cu calificative hiperbolice, superlative. Mult mai tîrziu, într-un interviu publicat în revista „Les Temps Modernes”, Sartre afirma că Albert Camus a fost probabil ultimul său prieten bun.

Pentru redactorul literar al săptămînalului DIE ZEIT, Camus a fost probabil cel mai arătos scriitor francez al tuturor timpurilor, un erou al disperării şi al absurdului. Calificativul trădează o percepţie superficială a persoanei şi a operei. Pe urmele scriitorului a pornit mai cu temei cunoscuta eseistă Iris Radisch, i-a întîlnit pe copiii marelui dispărut, care aveau 14 ani cînd şi-au pierdut tatăl. Autoarea, fermecată postum de personalitatea şi scrierile lui Camus, i-a dedicat acestuia o remarcabilă biografie. Iris Radisch a stat de vorbă cu urmaşii scriitorului, s-a deplasat apoi la Paris, la editura Gallimard unde l-a întîlnit pe vechiul prieten al lui Camus, Roger Grenier, azi în vîrstă de 94 de ani. Cu Grenier, Camus a editat revista „Combat”, o publicaţie a Rezistenţei Franceze. Chipeş şi fermecător, Camus a avut nenumărate admiratoare, pentru care Sartre, care toată viaţa a suferit de pe urma urîţeniei sale, l-a invidiat, cum singur recunoscuse.

Că nu a putut renunţa la lumină, la fericirea de a exista, la o viaţă liberă, Albert Camus a mărturisit şi în discurul rostit la decernarea Premiului Nobel pentru literatură, la 10 decembrie 1957. Textul este reprodus fragmentar acum de cotidianul DIE WELT şi a rămas de o inalterabilă actualitate. Camus exprimă datoria generaţiei sale de a reda epocii o demnitate pierdută prin războaie, revoluţii ratate, experimente tehnice ieşite de sub control, ideologii golite de miez, credinţe spulberate. Autorul romanului „Ciuma”, „Străinul”, al eseurilor „Mitul lui Sisif „ Omul revoltat” îşi exprimă convingerea că adevărul este plin de mister, invulnerabil, că el se cere mereu recucerit. Iar libertatea, ea este primejdioasă şi a o trăi este la fel de dur pe cît este de ispititor.

„Albert Camus – scepticism şi libertate” se intitulează textul consacrat de NEUE ZÜRCHER ZEITUNG jubileului Camus. Dacă Jurnalul scriitorului conţine foarte puţine elemente personale, fiind mai degrabă o cronică zilnică de idei, ultimul roman, neterminat, intitulat „Primul om” este o biografie romanţată. Autorul se reîntoarce în copilăria sa din Alger, pe urmele tatălui necunoscut, îşi aminteşte de casa mamei şi a bunicii, de anii de şcoală, de ieşirile în natura scăldată de lumina sudului. Acest ultim manuscris neterminat al lui Albert Camus, a fost găsit pe bancheta din spate a autoturismului în care scriitorul şi-a aflat moartea.

Deşi Camus a scrutat laturile întunecate ale existenţei umane, caracterul ei absurd, a ştiut că nimic nu este mai preţios decît viaţa. Chiar lupta pentru a ajunge sus pe culme, poate umple sufletul unui om. Trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit, sună celebrul adagiu din epocalul eseu „Mitul lui Sisif” .

Camus ne învaţă şi azi cum putem fi liberi, suverani şi netemători, sună morala pe care ne-o dă lecţia de viaţă şi profesiunea de credinţă a autorului la cei 100 de ani de la naşterea sa. Este ceea ce deduce FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG după o lectură a operei, prin grila unei actualităţi de ultimă oră.