1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Dragostea ce i se poartă lui Iohannis

La început de drum li se alocă preşedinţilor, în mod normal, un termen de graţie. Dar Iohannis a venit la putere pe creasta unei revoluţii care vrea justiţie, aceasta fiind puterea prin care s-a salvat statul de drept.

Preşedintele României, Klaus Iohannis

Preşedintele României, Klaus Iohannis

Dragostea e, la români, adesea şi aprigă şi iute şi fierbinte şi nerăbdătoare, rareori molcomă, tăcută, calmă, rece şi tenace. Afecţiunea pentru noul preşedinte nu pare să facă excepţie. Popularitatea lui se erodează perceptibil, poate chiar galopant, deşi în rândul multora persistă, sau chiar a sporit după miraculoasa alegere şi veselia, banchetele şi ospeţele îmbelşugate ale Crăciunului şi Revelionului.

Unii, inclusiv intelectuali de marcă, şi-au pus în paranteze instanţele critice şi s-au culcat pe o ureche, hibernează ori şi-au luat chiar an sabatic, hotârându-se să-i delege integral lui Klaus Iohannis şi nimănui altcuiva sarcina şi grijile de a îndrepta ţara pe calea cea bună.

Aşa (precum şi prin degringolada şi pulverizarea previzibilă a unui PSD rămas captiv lui Victor Ponta) se explică scorul până de curând inimaginabil, de aproape 50 la sută, care li se atribuie în sondaje liberalilor. PNL profită şi de pe urma lipsei unor fronturi clare după un scrutin prezidenţial, care a produs unificarea silită, într-un proiect comun, anti-pontist, a multor segmente disparate şi disjuncte.

Dar viitoarele alegeri par a fi departe. Aproape sunt în schimb reacţiile din ce în ce mai iritate, mai nervoase, mai puţin înţelegătoare faţă de opţiunile, tăcerile, faptele şi declaraţiile lui Klaus Iohannis din primele sale săptămâni de şef al statului. Ecouri agitate au stârnit îndeosebi placiditatea aparentă a lui Iohannis faţă de un premier aflat alăturea cu drumul democratic, precum şi tonul stropşelilor prezidenţiale la o prezumtivă "superputere" a justiţiei.

Păcatele memoriei

Nu s-a stins nici ecoul unor critici anterioare. În vizor intrase, din capul locului, anturajul prezidenţial. Rezultatul şoaptelor unor consilieri a iscat catastrofa decorării unui simpatizant legionar, în urma căreia, vai, o mare parte a presei a sărit ca arsă, dar nu spre a-l penaliza pe dezastruosul sfetnic, ci spre a lua la refec, a osândi şi-a împroşca şuvoaie de lături şi de venin spre ziariştii critici. Că misiunea lor e să stea strâmb şi să judece drept, să controleze raţional puterea, să-i indice erorile şi să revendice rectificarea lor nu pare, în context, a-i interesa prea mult pe criticii şi pe judecători ziariştilor independenţi. Căci mare parte a presei e în aceiaşi stare deplorabilă ca şi majoritatea celorlalte instituţii ale statului.

Prevalează şi printre mulţi oameni de rând confuziile, tăcerea complice, iraţionalitatea şi prejudecăţile. A declara pe cineva "simpatizant legionar" ar presupune, chipurile, în opinia lor, a face dovada antisemitismului împricinatului. Ca şi cum în discuţie ar fi fost (în primul rând) ostilitatea faţă de evrei, iar nu enormitatea unei hotărâri care, departe de a susţine valorile democraţiei liberale, promovează, cum reiese dintr-un excelent text al istoricului Adrian Cioflâncă, punerea unui fals semn de egalitate între diverse forme, incompatibile, de anticomunism. Ceea ce ar putea fi, in extremis, interpretat de unii cu totul regretabil, ca o legitimare a totalitarismului.

A dezavua decizia preşedintelui de a-l decora pe liderul AFDP ar mai implica, pasămite, "dispreţ faţă de toţi deţinuţii politici", mai afirmă, în răspăr cu adevărul şi în plină degringoladă logică, dar nu mereu cu rea intenţie, unii contestatari furioşi ai criticilor hotărârii lui Iohannis. În fapt e vorba aici de o generalizare abuzivă. E clar că nimeni n-ar trebui să conteste ori să minimalizeze suferinţele ori meritele celor care, din motive politice, au înfundat puşcăriile sinistrului sistem concentraţionar comunist.

Dar şi acest grup poate şi trebuie să fie judecat raţional şi diferenţiat, iar nu catalogat in corpore drept sacrosanct şi fixat spre imortalizare pe un piedestal. Bunica mea a fost închisă, din raţiuni politice, în temniţele comuniste. Nu toate codeţinutele ei meritau elogii. Deţinuţii politici n-au fost o apă şi-un pământ, chiar dacă s-au într-ajutorat. Nu le face dreptate nimeni, dacă declară că ar fi fost. Au existat între ei oameni perfect nevinovaţi, care şi-au dat viaţa pentru democraţie. Dar şi delincvenţi, şi asasini din cei mai sângeroşi. Condamnarea lor de către un regim criminal le va fi spălat o serie de păcate, dar nu le şterge din anale vinovăţiile imprescriptibile.

Că trecutul totalitar, mistificat în fel şi chip şi de istoriografia ceauşistă ca şi de cea postcomunistă n-a ajuns să fie elucidat şi asumat într-un chip just e una din cele mai pernicioase şi deplorabile restanţe ale societăţii româneşti. În care însă, după cum s-a văzut clar la 16 noiembrie trecut, se manifestă, la antipod de apatia multor occidentali, şi o sete imensă de-adevăr. O sete, însoţită de nerăbdarea de a bea vin curat, nediluat şi necontrafăcut. Or, la umbra confuziilor generate de răsturnarea valorilor a înflorit neînţelegerea problemelor reale ale societăţii româneşti, s-a instalat discordia, zavistia şi dihonia şi un curs prezidenţial cam problematic, care nu pare să aducă, realmente, pacea.

Avatarurile unui "alt fel de politică"

E-adevărat că se intepretează şi uneori se suprainterpretează tăcerile şi declaraţiile prezidenţiale. Ca şi cum Iohannis ar stăpâni perfect şi în toate nuanţele ei limba română i se impută, bunăoară, că-şi citeşte declaraţiile. E bănuit apoi de rele, pe care nu e foarte clar că le-ar fi săvârşit. I se reproşează şi consilieri valabili. I se fac, aiurea, procese de intenţie.

Şi i se cere socoteală şi pentru stilul său pacific, pentru care, altundeva ori în alt timp ar fi cules poate aplauze, iar nu acuze de împăciuitorism. De toate acestea încearcă să profite evident, din plin, restauraţioniştii, a căror strategie e anexarea preşedintelui la ceea ce ei afirmă a fi „antibăsism”.

Iohannis ar merita desigur răgazul firesc al celor trei luni de graţie, răgaz atribuit de regulă debutanţilor politici. Spre ghinionul său, el pare a nu realiza, că n-a venit la cârmă ca un politician obişnuit, ci adus năvalnic, nu normal, pe creasta unui val revoluţionar ce a vrut, pe lângă delegitimarea şi îndepărtarea de la putere a unor politicieni discreditaţi, o reformare autentică a clasei politice. Această circumstanţă exclude ab initio oportunitatea anulării instanţei critice a unui electorat ce vrea justiţie, stat de drept, democraţie şi respect faţă de poporul suveran; ce nu (mai) vrea tăcerea prelungită (în numele "lucrului bine făcut") în replică la ordonanţe de urgenţă croite pe calapodul plagiatorului, ori declaraţii în doi peri care, pe drept, sau pe nedrept, să fie tâlcuite ca virtuale atacuri la independenţa sau eficienţa magistraţilor.

Mai are timp Iohannis să-şi îndrepte cursul? Cred că mai are. Dar ar trebui să-l alarmeze fierbintele amor de care are parte la Antena 3 şi în afirmaţiile corupţilor de după gratii. Căci tentativa lui de-a-şi asigura puterea ca "mediator", prin imposibilă echidistanţă între rău şi bine, prin îmbrăţişarea adversarului politic şi ultragierea multora din cei ce l-au votat este riscantă. S-ar putea trezi singur printre duşmani. Iubirea la români este puternică, dar se şi alterează poate mai rapid decât la nordici.