Dragnea, ruleta rusească şi lupta de idei

Evaluarea scrutinului românesc apreciind că PSD ar fi câştigat lupta de idei pare scrisă la repezeală. Căci nu e clar despre ce „idei” victorioase ar fi vorba. Încât întreb: ce idei, monşer?

De vreme ce nu le pot găsi i-am cerut sprijinul lui Valeriu Nicolae. Care ne-ajută livrând câteva perle expulzate de gura lui Liviu Dragnea. Potrivit lui „copiii lor...stau cu o hârtie în mână şi spune am studii superioare”. Sau, mai tare: ar exista „o obligaţie a (românului) de a te hrăni cu importuri de proastă calitate care produc mutaţii în corpurile copiilor şi chiar în ale noastre”.

Halal idei. În realitate, la 11 decembrie, nu s-a câştigat vreo luptă intelectuală. PSD-ul nu prea are idei. În schimb, moştenit din trecutul său comunist nereformat, e înzestrat cu reziduurile unei ideologii totalitare deocamdată inavuabile. Una încă ascunsă, ca atare, adânc, precum ridurile unei prostituate îmbătrânite în viciu, sub straturi groase de machiaj.

La 11 decembrie s-a impus altceva. A învins promisiunea, mai totdeauna irezistibilă, a cârnatului, a măririlor de salariu şi, nu în ultimul rând, mirajul presupusei „recuperări a controlului asupra ţării”, agitat, ultranaţionalist, în faţa gloatei. Ajutat de noncombatul unei opoziţii în derivă, de absenteismul la urne şi de războiul psihologic, declanşat în era post-factuală, împotriva statelor NATO şi UE, de Moscova, a biruit, ca şi în alte ţări ale globului, mitul populist. Ficţiunea. Minciuna promiscuă, fascinând plebea.

A triumfat, în fond, gloata, întodeauna fericită să le-o tragă celor de sus. N-ar fi fost nevoie de Hannah Arendt ca să fie lămurit rolul important pe care-l joacă întotdeauna în demontarea democraţiilor şi gloata şi masa. Gloata îl dă pe lider. Iar masa pe care o fascinează, trăieşte din imaginarul ficţiunilor pe care i le furnizează şi i le întreţine liderul.    

Liviu Dragnea nu are suficientă cultură să ştie toate acestea. Dar baronul de Teleorman dispune de însuşirea unei incontestabile şiretenii, ţinând loc de instinct politic. Are la dispoziţie o viclenie bădărană, ce-i întăreşte statutul de "neaoş", o aparenţă cu ajutorul căreia se poate prezenta, electoral, profitabil, afişându-se unei părţi importante a gloatei ca fiind „de-al nostru”. 

Anvergura neaşteptatului său triumf, însă, pare să-i fi distrus, vremelnic, şmecheria. L-a întunericit hybrisul succesului, fatuitatea victoriei, trufia care a venit la pachet cu ea şi l-a determinat să-şi coboare garda. Încrezător peste măsură în virtuţile inteligenţei sale politice, Dragnea, în stil tipic pentru aventurierii ce pun în pericol democraţiile, a mizat totul pe o carte. Dar în ruleta rusească pe care i-a propus-o preşedintelui recomandându-i numirea doamnei Shhaideh, focul tras a ricoşat şi l-a rănit grav chiar pe liderul PSD.

În reacţie la avizul serviciilor care au confirmat evidenţa şi bunul simţ al celor informaţi cu privire la calitatea soţului premierului propus, de stâlp al regimului Assad, preşedintele n-a mai trebuit decât să cheme brancardierii. Căci Dragnea, care „a vrut Roma” şi a vrut-o pe loc, a pierdut în chiar clipa în care a crezut că a biruit irevocabil.

Ştiindu-se numărat de arbitru, dar pistonat de unii dintre aliaţii săi, precum de pildă de monumentul de vacuitate numit C.P.Tăriceanu, să nu-şi admită înfrângerea, ci, în baza majorităţii parlamentare, să se ridice şi să continue lupta, Dragnea a început să dea în ring din colţ în colţ. Infractorul condamnat s-a apucat deci să facă zgomote mari şi să mimeze o viitoare „criză constituţională”, sperând astfel ca războiul proxim sugerat să distragă atenţia generală de la propria degringoladă.

În fapt, Dragnea ştie bine că ameninţarea cu suspendarea preşedintelui e o gogoriţă în plus, una frizând enormităţile unei campaniei electorale care-l înfiera pe „Cioloş ca fiul lui Soroş”.  Căci e clar că preşedintele, ales el însuşi de popor, se bucură nu doar de o deplină legitimitate politică, ci şi de o îndreptăţire constituţională indiscutabilă să-i refuze numirea premierului. Cu atât mai mult cu cât, „preşedinte-jucător”, în fine, în sensul cel mai bun al noţiunii, Klaus Iohannis şi-a calibrat replica, refuzul său producându-se în temeiul unor motive serioase, care ţin strict de priorităţile diplomatice şi securitare constituţionale ale şefului statului.

Dar chiar dacă n-ar fi fost motive obiective ci fanteziste, Dragnea, transportat, politic, "la reanimare", n-ar mai avea pe moment cum să facă faţă mănuşii provocatoare care i-a căzut la picioare din cauza propriei sale orbiri. Căci liderul PSD nu s-a mulţumit să ridice brusc mingea la fileul unui preşedinte ajuns la cota minimă de popularitate, ci, totodată, s-a autodesfiinţat politic, sfidând voinţa electoratului său misogin şi ultranaţionalist când, momit de obsesia de a instala un premier cât mai obedient şi mai puţin în stare să-şi creeze o bază de putere proprie, Dragnea a propus ridicarea pe scut a unei femei de origine turco-tătară şi de credinţă musulmană. Ceea ce e cât se poate de probabil să-i fi demolat mare parte din susţinerea populară, slăbind durabil şi PSD. Care nu va mai fi în stare, pe termen scurt, să mobilizeze suficient sprijin pentru un referendum de sancţionare a suspendării preşedintelui.   

Va mai trece multă apă pe Dunăre înainte ca penalul lider teleormănean al social-democraţilor români să-şi mai poată conduce trupele în luptă. Dacă un ins care, vădit, nu prea e în stare, ca Churchill, să mai şi piardă, va mai putea s-o facă vreodată.

Acestea fiind spuse, ar trebui să fie însă limpede şi alt aspect al chestiunii. Dezagregarea democraţiei româneşti nu e un fenomen doar naţional. E şi consecinţa deplorabilă a unei lumi administrate dezastruos şi prea puţin democratic, după cum s-a văzut când superputerea şi-a schimbat esenţial politica în Orientul Apropiat, în pofida voinţei Congresului şi preşedintelui ales, de America lui Obama. Tranziţia de la Washington va mai alimenta un timp propensiunea spre risc a unei părţi a PSD, încurajându-i liderii să forţeze nota, constituţional, în măsura înc are mizează pe neatenţia cancelariilor occidentale. 

Că, la adăpostul tendinţelor centrifugale, pericolelor, populismelor şi conflictelor transatlantice deşirând vestul, oligarhiile românescă şi moldovenească au răsuflat uşurate, repurtând în 2016 fireşti victorii electorale, nu înseamnă însă că totul ar fi pierdut. Cărţile se redistribuie. Ideile, şi ele, celor care mai gândesc.

Depinde doar de redeşteptarea cetăţenilor să nu li se mai permită populiştilor să joace ruletă pe spinarea lor.

Autor: Petre M. Iancu