1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Douăzeci de milioane de domni

Sînt momente în care ne surprindem în propriile gesturi ca şi cum am fi văzuţi în pijama în plină zi, într-un loc public, de femeia de care ne-am îndrăgostit ori, şi mai jenant, de profesorul de liceu pe care l-am iubit şi respectat cel mai mult.

default

Un astfel de moment l-am trăit în urmă cu şase-şapte ani, undeva lîngă Miercurea Ciuc, unde eram proaspăt profesor de limba şi literatura română la o şcoală în care învăţau doar copii de naţionalitate maghiară. Predam la clasa a cincea povestirea „Puiul”, de Ion Alexandru Brătescu Voineşti. Copiii nu ştiau o boabă româneşte, însă eu îmi pusesem în cap să-i fac să înţeleagă povestioara aceea tristă în care puiul de prepeliţă, mezinul cuibului, era părăsit de pasărea-mamă care trebuise să aleagă între a-i salva pe ceilalţi pui ori a-i pierde pe toţi, din pricina neputinţei mezinului de a-şi lua zborul – desigur, alegoric, de a-şi lua zborul în viaţa lui viitoare de pasăre.

Ca să-i fac pe copiii aceia de 10-11 ani să înţeleagă povestirea şi mai ales tîlcul ei, cum nu înţelegeau româna iar eu nu ştiam o boabă ungureşte, m-am apucat să le desenez pe tablă istorioara cu puiul de prepeliţă, pe secvenţe, ca un fel de bandă desenată. Dădeau din cap că înţeleg despre ce e vorba şi chiar mi-au părut atenţi şi interesaţi.

M-am poticnit însă la ilustrarea prin desen a zborului puilor de prepeliţă. Pînă aici mersese bine, însă cum să desenez eu zborul, pentru nişte copilaşi de clasa a cincea? Şi uite-aşa, m-am trezit în faţa copiilor ridicînd braţele şi „dînd din aripioare”, în sus şi în jos, în sus şi în jos, de cîteva ori, pînă ce am avut brusc în faţa ochilor propria mea imagine – era unul din acele gesturi despre care spuneam mai înainte că e asemeni cu a fi surprinşi în pijamale în plină zi, într-un loc public, de oamenii cei mai dragi sufletului şi pe care îi respectăm cel mai mult pe lumea asta.

Desigur că am părăsit clasa şi m-am dus glonţ la directoarea liceului, căreia i-am spus categoric că sînt dispus să fac alfabetizare cu elevii maghiari ai celor patru clase de gimnaziu, dar că refuz să mai mint în documentele şcolare. Explicit, că refuz să mai fac planuri de lecţie după programa naţională de limba şi literatura română, atîta timp cît eu nu-i pot învăţa pe elevi decît să deprindă cuvinte şi să facă enunţuri în limba română.

Situaţia micii mele revolte ajunsese la Inspectoratul judeţean de la Miercurea Ciuc, iar inspectorul coordonator de limba şi literatura română mă pusese în discuţia cadrelor pentru după vacanţa de iarnă. Era sfîrşit de decembrie, în 1989. Apoi s-a întîmplat ce ştim cu toţii, astfel că tot ce-ar fi putut fi sancţiune s-a sters cu buretele.

M-am cam luat cu vorba. Însă am încercat să descriu cît mai limpede acele momente, mai multe sau mai puţine din viaţa fiecărui om, în care sîntem surprinşi cu brutalitate de propriile gesturi, cuvinte ori chiar şi gînduri. Un astfel de moment l-am trăit şi în dimineaţa zilei de ieri. Şi iată cum:

Femeii care are grijă de băiatul nostru în timpul cît eu şi soţia mea sîntem la slujbă eu i-am spus încă din prima zi „doamna Petra”. Desigur, acum ştiu că am făcut-o din comoditatea de a nu căuta un apelativ firesc, potrivit pentru o femeie de la ţară care probabil că s-a aşezat în Bucureşti prin anii 70-80. Ieri dimineaţă am perceput însă brusc partitura propriei voci şi am simţit cu acuitate falsul şi maimuţăreala cuvintelor, sintagma aceea deloc potrivită pentru o femeie care are grijă de copilul nostru cît noi suntem la slujbă. Şi pe care de altfel o respect nu pentru că ar fi vreo „doamnă”, ci tocmai pentru că nu vrea să pară altceva decît ceea ce este.

Ei, şi plecînd de la „doamna Petra”, am realizat că noi, românii, sîntem de fapt un popor de vreo douăzeci de milioane de domni, cu căpşunarii din Spania cu tot. Sîntem, altfel spus, incapabili să ne spunem firesc pe nume. Îl înstrăinăm de fapt pe celălalt de noi, trimiţîndu-l a la legere în lumea domnilor. Ne „domnim” unii pe alţii pe toate drumurile cu aceeaşi uşurinţă şi uşurătate cu care ne şi porcăim, în spaţiul privat ori în cel public.

Pe cine l-am „domnit” azi, nu contează ce rang poartă, îl putem porcăi mîine fără pic de jenă, dacă aşa ne vine bine. Din păcate, trebuie să mă opresc aici. Am punctat doar această părere a mea, pe care poate o voi dezvolta într-o fabulă viitoare.

  • Data 30.04.2006
  • Autoare/Autor George Arun
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B2zo
  • Data 30.04.2006
  • Autoare/Autor George Arun
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B2zo