1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Societate şi cultură

Dopingul ca fapt divers

Fenomenul stimulării artificale a performanţelor sportive este atât de extins, încât răul pare să fi devenit o banalitate. Iar vestea că un sportiv român a fost depistat pozitiv este consumată rapid în vârtejul ştirilor.

Sâmbătă încep, la Moscova, mondialele de atletism. O ediţie fără multe nume mari - şi nu pentru că relaţia dintre Barack Obama, preşedintele Statelor Unite, şi Vladimir Putin, cel al Rusiei, semnalizează începutul unei noi glaciaţiuni diplomatice. Ci pentru că o serie interminabilă, parcă, de aşi ai sportului au fost trimişi pe tuşă pentru că atunci când şi-au cucerit titlurile şi medaliile cu care se laudă, se aflau sub influenţa unor substanţe care preluau mare parte din efortul necesar performanţei. Sau, mai simplu spus, erau dopaţi.

Dopingul nu a făcut prea des titluri de prima pagină în România. Au fost puţine cazuri răsunătoare de sportivi români "picaţi în păcat" iar unele dintre acestea au fost oarecum estompate de acuze aduse neglijenţei medicilor. Despre scandalurile internaţionale, mai ales despre turul ciclist al Franţei (numit mai nou "Marea Farmacie Mobilă"), au comentat doar câţiva pasionaţi şi cei care de abia aşteaptă o ocazie să vadă cum moare capra vecinului. Şi s-a mai vorbit în România, din când în când, despre doping - dar mai mult în băşcălie, la adresa unor fotbalişti care încă nu îşi încheiau cariera la o vârstă la care colegi de generaţie de-ai acestora îşi tocaseră deja prin cârciumi toată agoniseala din perioada de profesionism.

Nu ar fi fost neapărat surprinzător ca România să scape neatinsă de ultimele scandaluri de dopaj. În fond, ca să ai sportivi dopaţi trebuie să ai sportivi. Or, de ani buni, în absenţa unor investiţii în infrastructură (de la baze de antrenament până la antrenori), performanţele scad şi, implicit, dispare şi interesul tinerilor, lipsiţi de modele palpabile, pentru o carieră sportivă. Tot la absenţa unei infrastructuri am putea plasa şi lipsa expunerii celor câţiva campioni pe care îi are România (şi nu e vorba doar despre sportivi ci şi de olimpicii la diverse discipline şcolare). Suprasaturat de un fotbal mediocru, jurnalismul sportiv din România nu găseşte mult spaţiu pentru poveşti de succes în care subiectul central este munca.

Ştirea că halterofilul Răzvan Martin, campion olimpic la Londra, în 2012, a fost depistat pozitiv la cea mai recentă ediţie a campionatelor europene a urcat, totuşi, pe prima pagină a ziarelor de sport, acolo unde ajunge, de regulă, doar zornăitul banilor din portofelele patronilor de cluburi fotbalistice. Picajul unui campion face audienţă, la fel ca sexul şi sângele, mai mult decât ar fi făcut orice relatare a muncii care l-a suit în Olimp. Pentru că până la stanozol sau metadienonă, campionul a muncit; altfel nu-i foloseau la nimic anabolizantele. Ceea ce, însă, nu îi relativizează lui Răzvan Martin greşeala comisă.

Există, însă, pericolul ca întreaga atenţie să se concentreze asupra acestui caz, transformându-l într-un fapt divers şi abordându-l în registru tabloidal. Omul şi nu fenomenul vor capta interes - probabil şi pentru că vocile care ar putea spune mai multe despre fenomen nu se vor face auzite în dosul reporterilor cu întrebări şablon de genul "Ce aţi simţit când v-aţi administrat steroizii?" sau "Ce aţi simţit când aţi aflat că v-au prins?". Şi, într-o bună zi, nu va mai fi nimeni să se minuneze de dimensiunea reală a fenomenului, aşa cum se minunează, acum, întreaga Germanie, după ce Institutul pentru Ştiinţele Sporturilor a scos dintr-un sertar un studiu ce zguduie din temelii marea performanţă sportivă: statul federal şi nu numai defuncta Germanie comunistă şi-a dopat sistematic performerii, chiar de la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial. Conform unor prime evaluări, peste cinci milioane de euro, bani publici, au fost investiţi, de-a lungul vremii, în centrele de medicină sportivă de la Freiburg, Köln şi Saarbrücken pentru testarea stimulatorilor de performanţe.Informaţiile făcute publice susţin că până şi printre fotbaliştii care au pierdut, în 1966, la Londra, finala Campionatului Mondial contra Angliei, se aflau trei jucători dopaţi.

Nici faptul că şi occidentalii şi-au dopat campionii nu îl iartă pe Răzvan Martin. Cu atât mai mult cu cât provine dintr-un mediu în care singura sa şansă de a se ridica deasupra condiţiei sociale a fost munca şi performanţa sportivă. Într-o ţară ca România, în care prea mulţi dintre copii îşi încep viaţa într-un mediu ostil, asemeni lui Răzvan Martin, prăbuşirea unui campion cu valenţe de erou sau idol poate avea consecinţe sociale pe care numai ignoranţa publică nu le ia în serios.