1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

PUNŢI DE SUFLET

Dopajul din ciclism şi viitorul performanţelor sportive

În cel mai mare scandal din istoria ciclismului german, se dovedeşte că principiul dominoului funcţioneză. Tot mai mulţi sportivi cedează presiunilor şi admit că s-au dopat.

Erik Zabel a recunoscut: Da, m-am dopat!

Erik Zabel a recunoscut: "Da, m-am dopat!"

„Lupta împotriva dopajului în rândurile Asociaţiei Cicliştilor Germani va fi dură. Nici un sportiv bănuit că ar fi folosit substanţe anabolizante nu va fi nominalizat în vreo echipă. Referitor la sportivi şi sportive, în acest caz la Erik Zabel, Rolf Aldag şi Udo Bölts sau alţii, vom discuta cu ei. Nu putem accepta acuzaţii în masă, dar nici amnistii generale. Vom sta de vorbă cu cei implicaţi şi vom ajunge singuri la concluzii referitoare la credibilitatea şi la perspectivele rezultate din acest scandal”, declara ieri şeful Asociaţiei Cicliştilor Germani, Rudolf Scharping.

Tabloidul german Bild lansa în această săptămână o întrebare tipărită cu litere de-o şchioapă pe prima pagină: „Domnule Ullrich, chiar nu aţi ştiut nimic?” Este vorba, de fapt, doar despre Jan Ullrich sau despre alte nume sonore? Nu, răspunsul este clar, chiar dacă Ullrich şi colegii săi vor face alte declaraţii publice lămuritoare, acestea nu vor mai fi cu adevărat relevante.

Soara sportului de performanţă pusă în joc

Este vorba de mult mai mult. Cine a urmărit în ultimii ani rezultatele din atletism, înot, triatlon sau schi, ca să nu vorbim de haltere, nu se poate să nu îşi fi dat seama că problemele nu aparţin exclusiv cicliştilor. La mijloc este soarta sportului în general şi important este ca structurile evident mafiote să fie distruse, pentru a salva renumele sportului de performanţă.

Chiar şi aşa, rămânem doar la suprafaţa şi nu pătrundem în miezul problemei. Miezul fiind răspunsul la întrebarea care este vina noastră, a consumatorilor, spectatorilor, susţinătorilor şi a presei. În ce lume trăim de fapt?

Ce aşteptăm de la sportivii de performanţă? La nici 20 de ani trebuie să fie modele, deşi nu au cerut niciodată acest statut. Între 20 şi 30 de ani ajung eroi, fără nici o slăbiciune, dar sub presiunea de a câştiga toate medalile olimpice şi mondiale. Trecuţi de 30 de ani, trebuie să arată că vârsta nu are nici o importanţă.

Unde stau spectatorii în timpul curselor de ciclism? În porţiunea cea mai grea a traseului. Ce vrea să vadă publicul la un concurs de atletism? Un record mondial. Ce aşteaptă de la halterofili? Tot mai multe kilograme ridicate deasupra capului.

Sportivi = supraoameni

Limitele performanţei sunt împinse din ce în ce mai mult la extrem, iar sportivilor nu li se permite să transpire, cu atât mai puţin să obosească. La finalul cursei, ei trebuie să apară strălucitori, să ţină un discurs perfect şi zi de zi să se hrănească doar cu apă şi pâine. Care ar fi însă ingredientele acestei formule? Răspunsul nu îl are nimeni.

Nu sunt ceva cam mari aşteptările? Ce facem noi, spectatorii-nesportivi zi de zi? Ne trimitem copii la şcoală cu calmante, bem ceva alcool în pauza de prânz sau înainte de serviciu, nu reuşim să renunţăm la fumat şi la litri de cafea pentru a face faţă stresului zilnic. La cel mai mic semn de răceală ne tratăm cu medicamente, interzise sportivilor, sau rămânem imediat la pat.

De fapt, sportul de performanţă nu este decât o oglindă a societăţii noastre, nici mai bună, nici mai rea. Dacă sportul trebuie să se schimbe şi să se purifice, atunci înainte de toate societatea, adică noi înşine trebuie schimbate.

  • Data 25.05.2007
  • Autoare/Autor Wolfgang van Kaan / Alina Kühnel
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B2mA
  • Data 25.05.2007
  • Autoare/Autor Wolfgang van Kaan / Alina Kühnel
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B2mA