1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Cultură

Domesticirea fantasmelor

O experienţă şoc a fost întîlnirea, prima de acest fel a publicului din Germania, cu misterioasele tablouri ale lui Sam Szafran, 65 la număr, expuse la Muzeul Max Ernst din Brühl.

default

Sam Szafran "Scara Bellini" - tablou din expoziţia retrospectivă de la Muzeul Max Ernst

Provocarea vizuală „masivă” a făcut-o, încă de pe copertă, revista LETTTRE INTERNATIONALE, ediţia germană, în ultimul ei număr (91). În cuprins a publicat reproducerile color ale unor tablouri pictate de Sam Szafran, indicînd că Muzeul Max Ernst din Brühl găzduieşte, în premieră „germană”, o retrospectivă a acestui atît de original artist plastic, foarte preţuit nu numai la el acasă, în Franţa.

Ziarele de mare tiraj precum şi posturile publice de televiziune abia dacă au înregistrat evenimentul. Doar canalul public germanofon „minoritar” 3 Sat şi-a făcut datoria de a se opri ceva mai pe larg asupra expoziţiei Sam Szafran. Dar cum se întîmplă cel mai adesea, printr-un act reflex, un automatism sau poate pur şi simplu din comoditate, luate cu asalt de către public sunt mai totdeauna marile expoziţii. Din fericire, deşi rarissim, se mai întîmplă ca tulburătoarele revelaţii să i le rezerve privitorului şi chiar publicului ceva mai larg tocmai operele unor artişti care doar în cercul unor iniţiaţi îşi au tainul lor de glorie. Sam Szafran face parte dintre aceşti puţini aleşi. Deja la un prim contact vizual, tablourile lui crează o stare de şoc, un amestec de admiraţie, nelinişte, derută, anxietate.

Labirintul protector

Un labirint de frunze de filodendron, de liane, invadatoare şi protectoare în acelaşi timp, sub care, într-un colţ al tabloului, discret, o siluetă feminină, învăluită într-un veşmînt oriental, stă aşezată, calm, pe o graţioasă bancă de fier forjat. Imagine reluată în numeroase variante cromatice şi compoziţionale. Scări coborîtoare şi urcătoare, întretăindu-se labirintic, amintind de irealele compoziţii arhitectonice ale lui Escher, iar pe scări, pierdute în vreo cotitură, undeva departe, sus sau jos, cîte o siluetă umană sau o pată de lumină, aruncată dintr-o văzută ori nevăzută fereastră. Un atelier surprins din cele mai diverse unghiuri, dar purtînd însemnele prezenţei artistului (cam la fel cum în filmele sale, Hitchcock, regizorul, îşi face apariţia pe peliculă fulgerător, pentru doar o fracţiune de secundă). Totul executat cu o halucinantă precizie, cvasi fotografică, pe mari suprafeţe de hîrtie, carton sau mătase, în tehnică mixtă: pastel, cărbune, acuarelă, în game cromatice amintind cînd de fotografia alb negru ori sepia, cînd de diafanele culori din tablourile lui Monet, Turner, Boucher …

Sam Szafran Max-Ernst-Museum Brühl

Sam Szafran"Femeie aşezată în mijlocul plantelor"- tablou din expoziţia de la Muzeul Max Ernst

Am ales pastelul ca mijloc de expresie , fiindcă mi s-a părut că este cea mai severă metodă de a lupta cu fantasmele mele. Cu această mărturisire, Sam Szafran confirmă impresia intuitivă a privitorului, că între tablouri şi biografia artistului există o gamă de rezonanţe grave.


Artistul – un miraculat


Sunt un miraculat. M-am născut revoltat - declară Sam Szafran în mărturiile autobiografice incluse în splendidul catalog al expoziţiei.

Născut în 1934 la Paris, dintr-o familie de emigranţi polonezi evrei, mici meseriaşi, viitorul pictor îşi pierde tatăl deja în 1939. Jakob Berger (acesta fiind numele părintelui său), deşi înrolat în armata franceză, este deportat în 1941 într-un lagăr din Franţa, apoi în Germania. Mama artistului, Blima Szafran (al cărei nume artistul îl va prelua), reuşeşte să se salveze. Dar aproape toate rudele pictorului pier în lagărele naziste.

Sam crede că a scapat de două ori de moarte: de Holocaust datorită părului său blond şi ochilor albaştri, de apucăturile rele, ce l-ar fi putut duce la pieire, la maturitate. În 1945 este dat în grijă de către Cucea Roşie unei familii din Elveţia. A fost, crede artistul, perioada cea mai fericită a copilăriei şi adolescenţei sale. Începe să deseneze, se împrieteneşte cu Alberto, apoi cu Diego Giacometti.

In 1947 emigrează cu mama şi sora sa în Australia. Pe lîngă cele mai diverse meserii de ocazie continuă să deseneze, să consulte lucrările de specialitate. Revine în Franţa, este admis la Şcoala de Arte Aplicate. Dar familia sa decimată, copilăria sa dezrădăcinată, l-au făcut refractar la tot. Avea de ales între două căi: pictura sau banditismul. Pictura a sfîrşit prin a se impune.

Sam Szafran Max-Ernst-Museum Brühl

Sam Szafran "Atelier" - tablou în expoziţia de la Muzeul Max Ernst

Pe lîngă talent, Sam Szafran dispunea de alte cîteva atuuri: era extrem de curios şi avea o privire cu totul nouă, virgină, asupra lumii. Îi admira pe Toulouse-Lautrec şi van Gogh şi îşi propusese să devină imbatabil în tratarea anumitor teme. Ceea ce avea să se întîmple după anii uceniciei, după ce face experienţa boemei pariziene, retrăgîndu-se în cele din urmă în atelierul său de la periferia capitalei. Este răsplătit cu mai multe premii, leagă cîteva prietenii solide, între care cu celebrul Henri Cartier Bresson. Devoră literatura, dar nu la întîmplare. Îl citeşte pe Novalis, dar şi pe Malaparte, îi savurează pe suprarealişti, dar şi Tratatul logico-filozofic al lui Wittgenstein. IIustrează revista de poezie La Délirante, o cunoaşte pe cea care avea să-i devină şi rămînă soţie, Lilette Keller, a cărei siluetă apare şi ea, ca o tandră semnătură, în mai toate compoziţiile sale vegetale.

Obsesiile productive

De la portret la natura moartă, de la compoziţiile abstracte la hiperrealismul aproape fotografic, Sam Szafran traversează mai toate teritoriile expresivităţii plastice, optînd ca tehnică, în cele din urmă, pentru pastel. Tehnica, extrem de dificilă şi pretenţioasă, datînd din Renaştere, este dusă la perfecţiune de pictorii baroci, în rococo, reluată de impresionişti. Sam Szafran îi extinde aria, paleta, combinînd pigmenţii uscaţi ai pastelului cu acuarela. Îşi află, începînd de la finele deceniului şapte, temele obsesive, dominante, care-i fac atît de misterioase, fascinante şi solitare, tablourile.

Azi am impresia că tablo ul este cel care mă cheamă şi nu invers. Pot timp de zece ani s ă nu ating o imagine şi într-o bună zi , ea mă cheamă, pentru a o termina.

Tablourile lui Sam Szafran îşi cheamă şi recheamă privitorii. Purismul lor tematic, perfecţiunea execuţiei, extrema subtilitate a compoziţiei, în care fiecare detaliu este bine gîndit, trezesc în conştiinţa privitorului cele mai diverse asociaţii cognitive şi culturale.

Aşa încît luxuriantele tablouri vegetale, ameţitoarele scări spiralate, severele imagini de atelier, în a căror întunecime cutiile cu culori sclipesc aidoma unor giuvaeruri, frînturile de peisaje pariziene suprapuse, combinate ca cioburile de sticlă colorată într-un caleidoscop, sunt la fiecare nouă privire mult mai mult decît doar ele însele.

Poate şi de aceea, despărţirea de cele 65 de tablouri ale lui Sam Szafran, expuse la Muzeul Max Ernst din Brühl, nu le cade foarte uşor celor căzuţi în mrejele perfecţiunii lor formale, seduşi de vîrtejul de semnificaţii ce se iscă dincolo de suprafaţa lină a imaginii.

Autor: Rodica Binder

Redactor: Robert Schwartz