1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Doctoratele în ordinea republicană

Doctoratul nu ar trebui să aibă nicio relevanță în afara spațiului academic și nu ar trebui dublat de avantaje materiale decât acolo unde el contează, adică la universitate sau într-un institut de cercetare.

Președintele Klaus Iohannis trimisese înapoi la parlament ordonanța referitoare la doctorat care prevedea, printre altele, și faptul că posesorul unui titlu de doctor ar putea renunța la el în mod unilateral. Dar, odată ajunsă în comisia de specialitate, a rămas nemodificată în aspectele ei contestate, primind în plus un nou amendament cu tâlc impur, care spune că verificarea plagiatului trebuie să se facă potrivit legilor aflate în vigoare la data redactării tezei.

Subtextul amendamentului este acela că legile mai vechi aveau precizări mai vagi cu privire la frauda academică și că ceea ce nu este interzis expres în lege este permis, intrând cel mult sub jurisdicția legii morale. Adică, o fi plagiatul moralmente condamnabil, dar nu ar trebui sancționat de instanțele civile. Aceasta este gândirea care animă amendamentul și ar trebui să o luăm în serios, căci ea acționează în toate împrejurările. Mai ales juriștii sunt înclinați să dezvolte acest raționament, căci, așa cum știm, statul de drept în modernitatea politică se întemeiază pe un sistem de norme care nu mai au ca sursă directă morala revelată. Nu întâmplător cei care se zbat astăzi să denunțe plagiatul nu obosesc în a spune că plagiatul este un furt : ”Subterfugiul e că se doreşte evitarea pronunţării cuvântului furt, sancţionat de regulamentele academice, dar şi de Legea dreptului de autor validă din 1956 încoace. A fura textul cuiva şi a-l folosi ca fiind al tău e acelaşi lucru cu a fura banii cuiva şi a te folosi de ei”. (Marian Popescu, Universitatea din București, citat de Mediafax)

Prin urmare lupta se dă în primul rând la nivel semnatic: a vorbi de furt înseamnă să indici genul proxim al infracțiunii și să readuci plagiatul pe terenul juridic de unde încearcă să evadeze, dar înseamnă și reconectarea normei legale cu sensibilitatea morală a oamenilor.

Noul ministru al Educației, Mircea Dumitru, anume instalat ca să rezolve odată problema aceasta, a fost, firește, descumpănit: „Am spus-o şi o repet, ghilimelele nu au fost inventate după anul 2001 sau 2003, adică ideea că eşti obligat să menţionezi sursele, să-i citezi pe cei pe care-i foloseşti, atunci când reproduci fragmente din lucrările lor. Este o idee care nu a fost inventată în România după ce şi-au susţinut doctoratele domnul Ponta, domnul Oprea, domnul Tobă. Dacă nu vrem să vedem lucrurile astea, înseamnă că ne minţim unii pe alţii” (Mediafax)

Cine sunt membrii comisiei parlamentare de învățământ care au votat acest amendament? Întrebarea este relevantă, dar numai până la un punct. Cine sunt, cine nu sunt, ei sunt suverani, dacă acceptăm litera și spiritul Constituției. Presa, mai liberă în expresie decât un ministru, vorbea de ”o nouă ticăloșie”, dar nu îi putem obliga pe membrii comisiei parlamentare să gândească și să facă cum ne dorim noi.

Am putea observa, în schimb, că nu Parlamentul ar trebui să se pronunțe cu privire la regulile vieții academice. Nu parlamentul decide, de exmplu, în privința dreptului canonic, care guvernează viața bisericilor și ar părea pe bună dreptate absurd ca în comisiile privitoare la culte să se decidă criteriile caterisirii. Sunt lucruri care nu pot fi delegate dezbaterii democratice pentru simplul fapt că țin de o comunitate distinctă cu exigențele ei particulare.

Parlamentul decide cu privire la toți, dar nu decide în toate privințele, ci doar în cele comune. Există însă aspecte care țin de grupuri umane restrânse așa cum sunt comunitățile științifice care își au criteriile lor proprii. Se poate obiecta că parlamentul nu stabilește nici astăzi dacă o teză este plagiată sau nu, ci ”comunitatea științifică”, și că parlamentul hotărăște doar norma de drept comun, care statornicește infracțiunea de furt intelectual, dar tocmai asta este capcana. Delegând parlamentului această sarcină, riști ca frauda academică să capete o interpretare ”democratică” adică una riguros egalitară. Cineva spunea, în apărarea tezei fostului ministru Petre Tobă, că ”internetul este o resursă incomensurabilă care nu poate fi numită persoană în sens juridic”, ceea ce ne arată cum poate fi dizolvată norma și relativizat furtul în logica gândiri ”democratice". Pentru că ține de firea democrației ca ceea ce este distinct să fie redus la ceea ce este comun. Ni se va obiecta iarăși că în alte țări se poate și atunci ar trebui să se poată și în România, dar asta ține de circumstanțe și nu de logica însăși a democrației care, în alte chipuri, se manifestă și acolo la fel ca aici.

Unii preferă să spună la nesfârșit că parlamentarii sunt corupți, ticăloși etc. și să pretindă o revoluție etică, dar ei riscă să rămână blocați în propria lor indignare dacă nu vor observa că acești parlamentari acționează potrivit unei logici mai generale. Parlamentarii vizați sunt, într-adevăr, complici, își fac servicii reciproce, dar nu oricum, ci într-o logică a ”desacralizării” vieții intelectuale sau a ”profanării” ei.

Atunci cine să decidă cu privire la doctorate și la integritatea intelectuală? Așa cum există dreptul canonic ar trebui să existe dreptul universitar, complet distinct de lumea ”profană”. Obiecțiile se ivesc și aici, căci s-a văzut prea bine că tocmai specialiștii universităților sunt cei care îi scuză pe plagiatori cu argumente neverosimile și tocmai universitățile sunt cele care oferă titluri pe bandă rulantă. Ministrul Educației, Mircea Dumitru observa la rândul său acest mare impas:

”E adevărat că universităţile ar trebui să se maturizeze, să se dezvolte în aşa fel, încât să îşi asume această răspundere, dar întrebarea foarte gravă şi dificilă pentru noi astăzi este dacă Universităţile din România au capacitatea şi doresc realmente să facă o analiză serioasă şi profundă a acestor lucruri, iar ultimele evenimente arată că nu putem fi atât de optimişti în legătură cu acest proces.” (Mediafax)

În consecință ce ar mai fi de făcut? Răspunsul e cunoscut de mulți, dar din diferite pricini el nu e rostit niciodată cu claritate. Ca să redai universității spiritul ei selectiv și exclusivist ar trebui ca majoritatea universităților să fie transformate în școli superioare pentru diferite specializări profesionale, fără dreptul de a organiza doctorate. S-ar putea face școli pentru funcționari publici, personal medical, profesori pentru ciclul secundar, contabili, notari etc. Universitățile ar rămâne trei sau cel mult patru, cele care au intrat în clasamentele globale și care au tradiție intelectuală. Iar odată ce spațiul academic ar fi reorganizat în acest fel, odată ce universitatea se va condensa la ceea ce are ea mai bun, putem fi siguri că, dintr-o dată, fără intervenția nimănui, doctoratele își vor recupera și ele o parte din prestigiul pierdut. Căci cei puțini rămași vor manifesta instinctul natural de a conserva nivelul de exigență.

În sfârșit, doctoratul nu ar trebui să aibă absolut nicio relevanță în afara spațiului academic (asta ar fi o formă bună de egalitate republicană) și nu ar trebui dublat de avantaje salariale în administrație, de exemplu, ci doar acolo unde el contează cu adevărat, adică la universitate sau într-un institut de cercetare. Altfel riscăm să vorbim degeaba.