Doar o rezolvare politică

Până la urmă a ieșit rău. O parte dintre manifestanți (galeria unei echipe de fotbal se spune) i-a atacat pe jandarmi, dezlănțuind o veritabilă luptă de stradă. Petarde, pietre, de o parte, lacrimogene, de alta. Sunt deja imagini binecunoscute, căci au fost nenumărate transmisii în direct. În ciuda impresiei de teroare, a fost totuși o scenă moderată dacă o comparăm cu alte ”lupte de stradă” din trecut sau din alte părți ale lumii. Cine își amintește ziua în care minerii au luat cu asalt Palatul Victoria în toamna lui 1991, o zi în care bucureștenii se amestecaseră aproape cu minerii și nu se mai știa bine cine pe cine urăște și de ce parte se află, va zâmbi condescendent după episodul de aseară. Totuși domină impresia că lucrurile scapă de sub control și că derapează periculos.

Ieri, pe la începtul serii, manifestația avea încă ceva din Piața Universității '90, adică dintr-un spațiu politico-monden în care oamenii vin nu doar să strige, să revendice, să amenințe, ci să schimbe impresii ca înr-un club, căci masa imensă nu era omogenă, ci împărțită pe grupuri mici, definite de linii invizibile. Erau și mulți oameni singuri care căutau un soi de fraternitate vagă, bucurându-se să găsească acolo ceea ce le lipsește de obicei.Totuși exista și massa ca atare, ca personaj distinct, copleșitor, căci i-am recunoscut pe unii sau pe alții, figuri de prestigiu în lumea noastră românească, și care păreau dintr-o dată neînsemnați.

În această ambianță, nimic nu anunța ceea ce urma să se întâmple  în afara, poate, a unor mici comentarii surprinse între unii sau alții care se întrebau fără să termine fraza, ”ce s-ar întâmpla dacă…” În majoritatea comentariilor de azi noapte și din dimineața aceasta subiectul e tratat facil. Au venit - se spune – câteva sute de ”ultrași” pregătiți cu petarde și au declanșat atacul deturnând sensul manifestației. Așa va fi fost, dar violența are nevoie de un mediu de germinare. Se adunaseră prea mulți oameni (100, 200, 300 de mii?) pentru a putea ține lucrurile sub control, mai ales că spațiul ocupat era vast.

O întrebare așteaptă încă un răspuns. Cine a hotărât să închidă de la o anumită oră toate traseele care duc către Piața Victoriei,  în așa fel încât manifestația să fie un soi de plimbare duminicală? În logica obișnuită a forțelor de ordine, circulația e menținută și manifestanții somați să se grupeze în spații autorizate. A crezut oare Ministerul de Interne că este cea mai bună tactică pentru a dezamorsa protestul? E posibil, căci tot experiența trecutului ne arată ca represiunea nu face decât să amplifice revolta. Dar dacă Internele au luat cu premeditare decizia unei poziții ”slabe”,  după seara de ieri lucrurile se complică.

Și tocmai de aceea e nevoie de o rezolvare în plan politic. În acest moment presiunea asupra guvernului a devenit greu de suportat. Pe de o parte presiunea străzii, pe de alta mesajele diplomatice ale țărilor occidentale și, culmea, presiunea morală pe care o exercită asupra echipei de conducere a PSD chiar unii dintre membrii Cabinetului. Căci lovitura cea mai grea a venit de la ministrul pentru Mediul de Afaceri, Florin Jianu care s-a disociat radical de acțiunea Guvernului, anunțând că demisionează în formă de protest. Ce-i drept nu era membru PSD, dar chiar și așa gestul său a destrămat solidaritatea guvernamentală.

Nu este sigur că Avocatul Poporului va sesiza Curtea Constituțională. Victor Ciorbea invoca ieri o barieră legală, spunând că nu poate ataca decât o normă intrată în vigoare.  Ca să limpezim lucrurile, să arătăm că e vorba de una dintre numeroasele contradicții care minează sistemul legal din România. Legea Avocatului Poporului nu face distincție între ordonanțele intrate în vigoare și celelalte. O limitare există, dar ea e conținută în legea Curții Constituționale care vorbește, într-adevăr, de o ”ordonanță în vigoare”.  Nu trebuie să ne mirăm prea mult. Contradicții de acest fel se regăsesc uneori în aceeași lege, ba chiar în cuprinsul aceluiași articol.

Prin urmare, în cazul de față, Victor Ciorbea ar putea, urmând doar propria lege, să atace ordonanța guvernului și doar Curtea Constituțională ar putea refuza să admită sesizarea. De aceea președintele Iohannis a invocat precedentul unei decizii mai vechi a Curții. Asupra Curții ar cădea sarcina de a încălca legea sau de a o interpreta într-un chip convenabil, din moment ce există un precedent. De fapt din  acest labirint de reglementări contradictorii nimeni nu scapă cu reputația intactă.

Prin urmare nici calea procedurilor legale nu este sigură și pe deplin respectabilă! Rămâne varianta unei rezolvări politice.

Horațiu Pepine