Divorţul de realitate

Cum se explică obsesia pesedistă (fiica bună a celei comuniste) de a controla pe cât posibil la sânge posturile de radio şi televiziune? Dar marile rateuri mediatice ale unor întreprinderi şi concerne de presă până mai ieri prestigioase, precum New York Times, Washington Post, sau BBC? Unele dintre ele s-au blamat rău de tot în ultimii ani, în special în contextul virulentei şi iraţionalei lor opoziţii faţă de campania care a dus la înlăturarea tiraniei lui Saddam, adesea numită prescurtat, în massmedia anti-Bush „războiul irakian” – întru mascarea manipulatoare a principalului ei efect benefic.

Am scris în repetate rânduri despre ceea ce aş califica drept marele pericol planând asupra solidelor democraţii occidentale, ameninţate de mediocratizare în noua epocă de aur a viziunilor telecomercializate. Imaginea tv – prea frecvent abuziv folosită – s-a transformat în sursa unor probleme de ordin politic şi moral de o amploare riscând s-o egaleze pe cea a ameninţării teroriste, pe care uneori o potenţează voluntar sau involuntar. Se poate pune de pildă întrebarea câţi oameni vor mai fi oare sfârtecaţi de bombele teroriştilor musulmani, câţi vor mai fi răpiţi, torturaţi şi căsăpiţi nu spre satisfacerea nevoii legitime de informare a oamenilor, pentru care s-a jertfit cu ani în urmă Daniel Pearl, de la Wall Street Journal, ci pur şi simplu din motive josnice? Prea mulţi ziarişti, prea mulţi nevinovaţi mor din setea de actualitate cu orice preţ a massmediei condiţionată de voyeurismul unui public larg, şi totodată din foamea de publicitate a terorii, al cărei impact s-ar diminua substanţial, dacă n-ar fi amplificatoarele furnizate de microfoane şi camere de luat vederi. A pune capăt acestui fatal mariaj, iată marea provocare pentru oamenii de presă contemporani şi societăţile lor civile.

Problema este, că massmedia şi-a pierdut de mult nevinovăţia, odată ce-a devenit nominal a „patra putere” în stat. Contaminate şi corupte de mirajul puterii, televiziunile au cedat ambiţiei de a-şi acapara un loc chiar şi mai călduţ în fruntea bucatelor, de a se transforma, cu alte cuvinte, în a doua sau chiar prima putere în stat. Notoriu e bunăoară cazul postului de televiziune BBC-world după scandalul declanşat de sinuciderea unui expert militar. Omul fusese victimizat în aşa un hal de relatările hazardate ale unui ziarist britanic, hotărât să-l facă şah mat pe Tony Blair prin demascarea unor prezumtive şi neconfirmate minciuni în legătură cu războiul irakian, încât s-a refugiat în moarte. A devenit clar atunci că BBC-ul s-a prevalat de absenţa unei opoziţii politice serioase la Londra, spre a prelua partitura conservatorilor şi liberal-democraţilor şi a încerca să controleze puterea în Regatul Unit, în loc să se rezume la rolul său de mediu de informare obiectiv. Cazul nu e însă singular.

De pomină a rămas şi obrăznicia unei părţi a mass-mediei vesteuropene care s-a alăturat cu o zburdălnicie demnă de o cauză mai bună samavolnicei vânători declanşate împotriva convingerilor morale catolice – nu a programului politic aparţinând profesorului de filosofie Rocco Buttiglione,- împiedicat astfel să acceadă la Comisia Europeană. Incă şi mai revoltătoare s-au dovedit excesele unor comentatori apuseni aderând la injuriile de nimic justificate, proferate la adresa Papei Benedict al XVI-lea. Tradiţia falsificării vinovate şi contorsionării realităţii, de pildă a celei marcând conflictul arabo-israelian, pe marginea căruia nu puţine posturi de televiziune au ajuns să manifeste înţelegere pentru barbaria teroristă islamică, pentru aşa zişii ei atentatori sinucigaşi, sau lideri terorişti de felul lui Yasser Arafat e cât se poate de lungă.

Aviditatea, lăcomia de putere a mediilor, soră geamănă cu a fundamentaliştilor de orice tip, face, în populismul ei, casă bună cu divorţul de realitate al multor directori de opinie occidentali. Imensă a fost mirarea concernelor de presă apusene înclinând în majoritatea lor spre stânga, când au descoperit că în pofida opoziţiei lor virulente la campania irakiană şi la realegerea liderilor care au declanşat-o, au fost confirmaţi rând pe rând în funcţii şi Bush, şi premierul australian Howard, şi premierul britanic Tony Blair. Nu mai puţin uluit s-a dovedit după alegerile din noiembrie partidul stat care în 2004 şi-a epuizat mare parte din energii nu pentru a reforma şi moderniza România şi a le oferi cetăţenilor ei prosperitatea şi libertatea pe care o merită, ci pentru a pune căluş presei independente şi a o favoriza pe cea obedientă.

Ar fi timpul să se pună capăt acestui divorţ de realitate şi narcisismului mediatic, al directorilor de conştiinţă înclinând spre ori simpatizând cu diverse forme de extremism. Antidotul ar fi refuzul populismului şi o mai adâncă aplecare a urechii la năzuinţele autentice ale naţiunilor civilizate, care înţeleg mai bine decât unii din lideri lor politici şi mult mai bine decât unii comentatori prea suficienţi şi plini de ei valoarea libertăţii şi a adevărului. Naţiuni, dispuse să plătească preţul necesar spre a le apăra.