Diversionismul şi agonia progresismului

Mult mai grav e, însă, că democraţia se resimte pretutindeni, mai mult decât oricând. Iar vina nu aparţine atât carismei extremiştilor, cât inadecvării democraţilor.

Că stânga naţionalistă a pierdut categoric în alegerile legislative din Venezuela, după 16 ani de chavism, un soi de naţional-comunism în aparenţă doar vag mai democratic decât tirania practicată de Ceauşescu, nu poate mira pe nimeni. Aflaţi în capul unei mafii "socialiste" cu ifose pronunţat salvaţioniste, furând din greu în timp ce pretindea că şi-ar izbăvi naţiunea de "imperialism american", defunctul colonel puchist, Chavez, şi urmaşul său, Maduro, şi-au devalizat fără jenă patria.

Au reuşit chiar să aducă în sapă de lemn ţara cea mai bogată în petrol din America Latină, una din cele mai bogate, din lume, ceea ce, să admitem, nu e puţin lucru. Dacă potentaţii chavişti şi-ar fi înfrânat poftele imense, rezumându-se la a fura, fără să distrugă, pe lângă economie, şi structura instituţională a ţării, s-ar fi putut, eventual, limita şi dezastrul politic în care a alunecat mica Veneţie.

Dar foamea de putere nelimitată i-a împins la punerea în scenă a unei revoluţii de tip castristo-iranian. Superbia, dispreţul faţă de oameni şi-un solipsism ideologic, de sorginte totalitară, al guvernanţilor, s-au soldat cu ucideri, maltratări şi arestări de opozanţi, cu punerea pe butuci a presei independente, cu îngrădirea severă a libertăţii de opinie, de expresie şi de întrunire, cu alianţe antioccidentale funeste.

Toate acestea se vor lăsa, în ciuda actualei victorii, covârşitoare, a dreptei conservatoare, cu urme poate indelebile în psihismul şi în viaţa democratică a Venezuelei contemporane. Căci nu e clar defel cât va dura până ce venezuelenii vor putea avea încredere, din nou, într-o stângă democratică, în ce măsură socialiştii nu se vor dovedi revanşarzi şi, la rigoare, pucişti, şi cât le va lua oamenilor să-şi înfrângă şi să-şi pună sub control impulsul, firesc, al vindictei.

Situaţia, în Franţa, pare alta. Şi totuşi există tulburătoare similitudini dincolo de faptul că dezastrul loveşte forţele de stânga aflate până acum, necontestat, la timonă în ambele ţări. Căci şi în Hexagon democraţia e în pericol. Iar cauzele ameninţării sunt doar parţial interne. Ele ţin, în bună măsură, de erorile şi autoiluzionarea unei stângi hipnotizate de spectrul progresismului descătuşat. E vorba de o stângă somnambulă, infatigabil narcisistă şi atât de îngâmfată, de sigură de prezumtivele ei virtuţi imanente, încât, într-o situaţie globală şi europeană extrem de complexă, a omis să-şi orienteze politica pragmatic, în funcţie de realităţi, de fezabilitate şi de psihologia maselor.

În mod cert, înfrângerea partidelor clasice are de-a face, într-o oarecare măsură, cu proasta situaţie economică a Franţei şi, mai ales, cu şomajul ei amplu în rândul tinerilor francezi. Dar ar însemna să alergăm noi înşine după himere dacă n-am admite că partea leului din triumful Frontului Naţional se datorează unui vot negativ, în speţă protestului generat de proasta gestiune, de către guvernanţi, a temei terorismului şi a subiectului conex al refugiaţilor. Conex, nu pentru că refugiaţii ar fi, în majoritate, „potenţial terorişti”, cum fals afirmă extremiştii. Ci pentru că e un dat firesc al maselor să asocieze, mental, cele două teme.

Or, nici preşedintele Franţei, nici guvernul său, nici principalii lor aliaţi europeni, situaţi, practic, in corpore, la stânga, n-au crezut mult timp că e bine sau necesar să ţină seama de acest dat. Schimbarea s-a produs în Franţa la 13 noiembrie, dar s-a dovedit, electoral, tardivă.

Dar, dacă triumful fără precedent în Europa postbelică, înregistrat, în alegeri regionale, de un partid populist de dreapta, ca Frontul Naţional, se datorează greşelilor stângii, de ce n-au învins forţele de centru-dreapta? De ce nu s-au impus republicanii lui Nicolas Sarkozy?

Pentru că oamenii detestă surogatele. Întrucât au un simţ infailibil al autenticului, dacă nu şi-al adevărului, electoratele preferă, indiscutabil, originalul. Pradă temerilor acutizate după Charlie Hebdo de un terorism islamic neglijat şi măturat de stânga, sistematic, sub covorul eufemismelor politic corecte, fără ca dreapta democratică să denunţe cu suficientă vigoare tendinţa cocoloşirilor primejdiei şi a autoamputării capacităţii de a o exorciza, electoratul a reacţionat instinctiv. A optat pentru forţa politică în stare să se branşeze cel mai abil la angoasele iscate de islamismul radical şi să permită, aparent credibil, ostoirea lor.

În reacţie, stânga intelectuală se lamentează jalnic şi futil. Potrivit ei, dezastrul actual şi, poate, cel previzibil, al proximei treceri a Franţei sub o preşedinţie frontistă, s-ar putea datora nu atât debranşării partidelor democratice de la realităţi şi mentalităţi, cât talentului extremiştilor de a manipula.

În fapt, un gânditor îndeobşte lucid al stângii, ecologistul Daniel Cohn Bendit, a pus degetul pe rana unei „involuţii terifiante”, înfierând, într-un interviu acordat postul naţional german de radio, DLF, incapacitatea socialiştilor şi republicanilor „de a opune iraţionalităţii dreptei radicale construcţia unei dezbateri raţionale”. Dar şi Cohn Bendit comite inevitabila eroare.

Amintind că în Franţa nu prea există refugiaţi (cu excepţia celor circa 5.000 de la Calais, care vor să ajungă în Regatul Unit), fostul lider al revoluţiei pariziene de la 1968 plasează şi evaluează aiurea enormitatea pe care consideră că ar fi săvârşit-o guvernanţii socialişti din Hexagon. Greşeala lor, afirmă el, ar fi constat în faptul că, deşi ţara nu are refugiaţi, socialiştii ar fi împrumutat, ca şi conservatorii, retorica dreptei radicale, pierzând inevitabil în clipa în care au criticat Germania pentru politica uşilor deschise. Ar fi trebuit, mai susţine Cohn-Bendit, să puncteze chestiuni situate la adăpost de programul dreptei radicale, precum "încălzirea planetei".

E curios că un spirit politic mobil şi experimentat, precum al lui Cohn-Bendit, e în stare să abereze de-o asemenea manieră. Şi naţional-comuniştii venezueleni au adoptat tactica diversiunii, încercând să abată atenţia electoratului de la problemele reale ale ţării, ce-i drept nu via ecologie, ci prin antiamericanism.

Realitatea este, că democraţii francezi n-au derapat pentru că au ţinut cont de aprehensiunile alegătorilor, cele abil manipulate, e-adevărat, de extremişti. Ci fiindcă au omis prea multă vreme să abordeze aceste legitime temeri şi să le dezbată onest. Există, în viaţa politică, pe lângă adevăruri ce nu se lasă ocultate, o metarealitate legată de psihologia maselor. A le ignora, costă scump. Nici progresismul nici democraţia nu vor supravieţui prin diversionism.