1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Disoluţia puterii legislative

Fraudarea votului în Parlament devine un fenomen tot mai frecvent şi mai grav, fiind o faţetă a degradării de ansamblu a vieţii parlamentare.

default

Liberalii şi social-democraţii solicită suspendarea preşedintei de Cameră Roberta Anastase care ar fi fraudat votul privitor la legea pensiilor. Deşi oficial liderii PDL au respins toate acuzaţile, faptul că au admis discutarea subiectului şi eventual reluarea votului a dezvăluit o conştiinţă vinovată.

În Parlamentul României, nu este prima dată când apar suspiciuni şi acuzaţii de fraudă. În ambianţa anilor 90, numărătoarea voturilor în Parlament a fost adesea un moment de tensiune maximă şi votul a fost, uneori, repetat. Dar reluarea votului, un eveniment totuşi rar, s-a produs de fiecare dată pe loc, în urma unor erori admise de toată lumea şi într-o ambianţă de stânjeneală reciprocă. La începtul vieţii parlamentare din România s-a manifestat cu mai multă putere respectul faţă de proceduri şi totodată, în ciuda unor discursuri de-a dreptul dezaxate, actul parlamentar a fost însoţit de o gravitate reală.

Exista însă pe atunci o mare diferenţă. Votul, dacă nu era secret, se exercita prin ridicare de mână şi numărătoarea voturilor revenea chestorilor, care alergau de colo colo prin sală numărând nu odată greşit. Dar aceste erori, involuntare sau premeditate, nu puteau altera în mod real rezultatul votului. Extrem de rare au fost situaţiile în care o decizie de maximă importanţă să atârne de câteva voturi. Votul la vedere avea, în ciuda dezavantajelor sale binecunoscute, şi privilegiul că îi punea pe membrii parlamentului într-o situaţie de transparenţă care interzicea gândul la fraudă.

Votul electronic oferă fraudei un spaţiu larg de menevră

Fraudele grave au început să apară din momentul în care, cu ani în urmă, a fost instalat un sistem de vot electronic în vechiul sediu al Senatului. În mod surprinzător şi în pofida tuturor aşteptărilor, conducerea Senatului a transformat votul electronic deschis într-un vot secret. Practic, publicul şi ziariştii încetaseră să mai aibă acces la lista votanţilor.

A fost nevoie de presiuni îndelungate ale presei pentru ca Senatul să publice rezultatele votului, dar tehnica superioară a oferit alte ocazii neaşteptate pentru încălcarea regulilor. Senatorii şi ulterior deputaţii prezenţi au început să voteze şi în numele celor absenţi.

Prezenţa şi cvorumul de şedinţă deveniseră ceva lipsit de importanţă. O sală goală putea funcţiona ca o sală plină. Votul era acordat prin delegaţie (transmiterea cartelei de vot) şi devenise golit de orice conţinut personal. Dar cu toate că această practică devenise un mod de viaţă, scandalul s-a produs abia din clipa în care o persoană care nu era membră a Parlamentului (nepoata senatoarei Norica Nicolai) a votat în numele unui senator. A fost atunci mai clar cât de grave pot deveni aceste, în aparenţă, nevinovate derapaje.

Dar cu ocazia legii pensiilor posibilităţile de manevră oferite de votul electronic au atins din nou un punct critic. Se pare că o sală de 80 de persoane a votat în numele a aproximativ 170 de persoane.

Frauda, expresie a decăderii puterii parlamentare

Experienţa ne arată că fraudele devin tot mai grave şi că tehnica modernă devine un mediu favorizant. Dar ele nu reprezintă decât o faţetă a unui fenomen mai amplu. Viaţa parlamentară în ceea ce are ea solemn şi intangibil, a suferit în ultimii 10 ani o decădere vizibilă.

Preşedinţii de cameră n-au mai fost nici ei desemnaţi după vechile criterii ale democraţiilor parlamentare, ci în virtutea unor stricte raporturi de putere. În gândirea clasică a parlamentarismului un preşedinte de cameră este un politician venerabil, o persoană care se bucură de respect şi dincolo de grupul său politic şi care este, totodată, investită cu atribuţii constituţionale de primă importanţă.

Preşedintele Camerei are nevoie de o autoritate personală pe care nici o susţinere partizană nu i-o poate împrumuta. Dacă în primii ani de democraţie, politica românească a căutat, după puterile ei, să respecte standardele clasice, ultimii doi preşedinţi de cameră, Bogdan Olteanu şi Roberta Anastase au fost promovaţi în virtutea unei ideologii juveniliste, care ascundea practic puterea reală, exercitată fie de primul ministru, fie de preşedinte.

Dar şi într-un caz şi în celălalt lipsa de prestigiu personal a preşedintelui de cameră a favorizat uzurparea puterii legislative de către Executiv.

Autor: Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti
Redactor: Petre Iancu

Vă mai recomandăm