Diplomaţia românească pe poziţii indecise

Cel mai important subiect al agendei miniştrilor de externe, reuniţi luni la Bruxelles în cadrul Consiliului Afacerilor Generale, a fost situaţia din Kosovo.

Bâlbele miniştrilor români, în speţă cel al Apărării şi cel de la Externe, nu încetează atunci când vine vorba de Kosovo. Într-o declaraţie recentă, Teodor Meleşcanu susţinea că anumite state europene ar fi mustrat România pentru poziţia nedecisă în privinţa subiectului independentei (supravegheate) a Kosovo. O zi mai târziu, ministrul de externe al României a declarat:

”Nici un stat membru al Uniunii Europene astăzi, nu şi-a manifestat într-un fel sau altul dezacordul cu România. Am avut discuţii la prima oră a dimineţii cu domnul Luis Amado, ministrul de externe al Portugaliei. Poate că unii au fost surprinşi în urma afirmării poziţiei noastre la Viena, săptămâna trecută, dar cred că încet, încet lucrurile devin mai bine înţelese. Eu însumi, în intervenţia de astăzi, am spus că este bine ca Uniunea Europeană să încerce să asculte şi glasul celor care sunt mai aproape de zonă. România şi Grecia sunt unele dintre acele ţări, poate ceva mai avizate asupra tipului de reacţie pe care o tabără sau alta le poate avea. Poziţia noastră este una de susţinere a consensului european dar totodată de a discuta în interiorul UE atunci când apar subiecte de o asemenea complexitate.”

Dar România susţine planul negociatorului Martti Ahtisaari? În această problemă, ministrul de Externe devine nuanţat:

„Practic, până în acest moment, planul Ahtisaari este ca bază de discuţie este ceea ce s-a oferit mai aproape de media comună în care se întâlnesc opinii statelor din Uniunea Europeană. Noi am insistat ca, chiar şi la nivelul textului, atunci când se vorbeşte de acest plan, în condiţiile în care noi am preţuit foarte mult eforturile făcut de echipa preşedintelui Ahtisaari, să se vorbească ca o bază şi nu ca baza soluţionării dosarului. Nuanţa pe care am dorit să o propunem a fost de a ne referi la acest plan ca o bază de soluţionare a dosarului kosovar.”

Problema ministrului român de externe este că la 18 iunie 2007, la Luxemburg, a semnat concluziile Consiliului Afacerilor Generale, care prevăd că toate statele membre se obligă să susţină planul Ahtisaari. Ceea ce face puţin relevantă nuanţarea României. Faptul a fost confirmat şi de Kristina Nagy, purtătoarea de cuvânt a comisarului Olli Rehn, care a mai afirmat că poziţia ministrului român de externe nu mai poate fi renegociată. Ministrul de externe, Adrian Cioroianu spune că, între timp lucrurile au evoluat.

„România fost de acord cu concluziile acelei întâlniri (…) dar nu a fost o declaraţie comună ci nivelul discuţiilor la care România şi-a dat acordul atunci (…) când încă majoritatea ţărilor aşteptau, inclusiv România, posibilitatea realizării unei rezoluţii la nivelul Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Nu s-a întâmplat acest lucru între timp”.

De ce nu s-a întâmplat acest lucru? Cum toată lumea ştie, fiindcă în Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite, Rusia a blocat rezoluţia în cauză.

Un diplomat străin care a dorit să-şi păstreze anonimatul mi-a declarat: ”la NATO, autorităţile române sunt de acord cu independenţa Kosovo datorită americanilor. Când vine vorba de Uniunea Europeană, poziţia miniştrilor români se schimbă brusc.”

Echilibristica diplomaţiei româneşti este cunoscută la Bruxelles încă din timpul Guvernului Năstase, când Bucureşti-ul semna în grabă acordul cu SUA privind imunitatea cetăţenilor americani în faţa Tribunalul Penal Internaţional.