1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Din nou modelul francez

Constituţia din 1991 a fost redactată avându-se în faţa textul Constituţiei franceze, căreia i-a preluat şi amplificat erorile. Este timpul ca şi critica franceză a modelului (semi)prezidenţial să fie avută în vedere.

Când se raportează la Occident românii se gândesc mai mult la Franţa decât la Germania sau vreo altă ţară din nordul Europei. Chiar dacă astăzi francofonii din România au fost decimaţi de moda anglo-saxonă şi de scăderea calităţii şcolare, din punctul de vedere al instituţiilor politice, Franţa rămâne primul model. Aşa a fost cu siguranţă în 1990 când Constituanta aleasă la 20 mai a preluat sistemul semi-prezidenţial francez adapatându-l într-o manieră mai curând nefericită şi tot aşa s-a întâmplat cu ultima lege a educaţiei, inspirată iarăşi din experienţa franceză.

Tudor Vianu scria cândva că între influenţa culturală franceză şi cea germană există o diferenţă de atitudine: francezii ne îndeamnă să facem ca ei, iar germanii să facem ca noi înşine. Cu siguranţă că această antinomie a modelelor culturale care au forjat România modernă nu mai este deloc valabilă. Cel puţin cât priveşte politica bugetară, Germania îi îndeamnă astăzi pe toţi să facă asemenea ei, propunând un model de responsabilitate europeană, în timp ce francezii nu mai reprezintă ca altă dată modelul democraţiei universale. Cu toate acestea românii au rămas ataşaţi de vechile repere la care se întorc mereu în ciuda tuturor contrarietăţilor. ”Franţa a înfipt un cuţit în spatele României” se spunea în anii lui Nicolas Sarkozy, dar, îndată ce împrejurările s-au schimbat, diplomaţia română s-a întors cu speranţe înnoite în matca ei francofilă.

Să profităm aşadar de aceste vechi ataşamente şi dependenţe afective şi să relansăm dezbaterea constituţională urmând cu tot dinadinsul un îndemn francez, care se potriveşte atât de bine cazului românesc.

Doi profesori de drept constituţional, Pierre Brunet şi Arnaud Le Pillouer, au publicat în 2011 o pledoarie consistentă împotriva alegerii directe a preşedintelui de republică. (laviedesidees.fr). Este posibil ca impopularitatea tot mai gravă a noului preşedinte François Hollande să readucă în atenţia francezilor acele argumente, dar dacă pentru ei este puţin cam târziu, România are încă o şansă să profite.

Dacă francezii se plâng de o „hyperpresidence” sau de o „omnipresidence”, derivată din Constituţia însăşi, românii au sesizat exact aceleaşi excese care nu au fost legitimate integral de Constituţie, dar care au apărut în exerciţiul interpretării ei. Aşadar putem urmări argumentaţia având în faţă situaţia românească.

În mod surprinzător cei doi autori consideră că popularitatea alegerilor prezidenţiale nu este neapărat un fapt pozitiv. Este adevărat că aceste alegeri stimulează dezbaterea şi că mobilizează cele mai multe pasiuni, dar ele au şi o faţă ascunsă. Pe de o parte alegerile prezidenţiale au cea mai înaltă rată a participării, dar ele provoacă şi cea mai înaltă rată a decepţiei. Deziluzia este la fel de mare ca şi speranţa investită.

În al doilea rând focalizarea atenţiei asupra alegerilor prezidenţiale prin sufragiu direct universal este nocivă pentru sănătatea politică a ţării întrucât pune în umbră celelalte alegeri, care sunt cel puţin la fel de importante. Alegerile prezidenţiale sugerează că democraţia ar putea să se reducă la un moment dat la voinţa unui singur om, ceea ce face ca alegerile parlamentare să fie în bună măsură neglijate. Aşadar, suţin cei doi autori, alegerea directă a preşedintelui nu este populară decât în aparenţă, căci în spatele acestei cortine politico-teatrale, ea nu face decât să submineze încrederea cetăţenilor în principalele instituţii ale democraţiei.

Într-adevăr analiza se potriveşte bine situţiei politice româneşti, aici unde Parlamentul a avut mereu o cotă extrem de scăzută a încrederii publice. Sunt oare parlamentarii români atât de răi, atât de respingători? Dar nu sunt ei de fapt asemenea societăţii? Nu sunt ei cât se poate de reprezentativi atât în bine cât şi în rău? Atunci de ce se plasează invariabil pe ultimul loc al încrederii publice? Pare nefiresc.

În România ultimilor ani situaţia a fost exploatată copios tocmai de către partizanii prezidenţialismului. Preşedintele ales prin vot direct, care, prin simpla sa situare constituţională, punea în umbră Parlamentul, a pretins o şi mai mare diminuare a rolului forului legislativ invocând tocmai impopularitatea de care suferea. „Eliminaţi o cameră a Parlamentului” - spuneau colaboratorii preşedintelui - şi corupţia va dispărea, iar forul legislativ va dobândi o imagine mai bună. Dar creşterea puterii prezindenţiale nu ar fi făcut decât să accelereze procesul acesta de degradare a imaginii Legislativului, devenit tot mai insignifiant.

Argumentaţia celor doi profesori este mult mai amplă, dar raţionamentul de mai sus este extrem de potrivit pentru situaţia politică românească. Prezidenţialismul fie el şi limitat, dar conservat ca prestigiu prin alegeri directe, nu are cum să coabiteze bine cu parlamentarismul.