1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Din nou la București după un deceniu

După un deceniu de la summit-ul de la București, NATO a renunțat la doctrina războiului preventiv și a exportului de democrație, transformându-se într-o alianță cu scopuri definite de la o zi la alta.

Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, la București

Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, la București

Poate cel mai relevant aspect pentru situația actuală a relațiilor dintre NATO și Rusia este cel al aderării Ucrainei și Georgiei la Alianța transatlantică. Aproape că se uitase faptul că summit-ul NATO de la București din 2008 avea pe agenda sa aderarea celor două țări, prin acordarea unui statut de tranziție. Un parlamentar estonian, aflat luni în sala de plen a Adunării Parlamentare a NATO care se desfășoară la București, a reamintit tuturor acel episod, cerând secretarului general, Jens Stoltenberg, să-și expună poziția cu privire la reluarea procesului de admitere a celor două țări.

A trecut mai puțin de un deceniu de atunci, dar pare că a trecut mai mult. Președintele Traian Băsescu, aflat în cursul primului său mandat, susținea febril propunerea președintelui George W. Bush ca cele două foste republici sovietice să fie acceptate în alianța occidentală, lumea părând că pășește în linie dreaptă către ”sfârșitul istoriei” sau, cu alte cuvinte, către instalarea statornică peste tot în lume a democrației liberale. Adevărul este că cei 9 ani înseamnă în termeni subiectivi mult mai mult, căci ei au cuprins nu doar stoparea expansiunii către est a NATO, ci și preschimbarea stării de spirit dintr-un optimism ofensiv într-o neliniște defensivă. Nimic nu simbolizează mai bine transformările petrecute decât soarta fostului lider georgian Mihail Saakașvili, care aleargă astăzi hăituit de autoritățile din propria țară, aproape un apatrid, găsindu-și cu greu un loc contestat în Ucraina, după ce și de acolo fusese izgonit.

De altfel indiciul cel mai puternic al mutației care s-a produs este că termenul însuși de ”democrație liberală”- care părea să fie de necontestat, așa cum fusese creștinismul până în secolul al XVIII-lea - a fost relativizat odată cu lansarea termenului de ”democrație iliberală”, noțiune care, dacă înțelegem lucrurile corect, a obținut ulterior o anumită confirmare chiar în Statele Unite odată cu alegerea președintelui Donald Trump. Noul președinte clamase insistent în campania electorală o schimbare de curs a politicii externe și, în ciuda tuturor ajustărilor care s-au produs după preluarea mandatului, avea totuși să spună recent la Adunarea Generală a ONU că Statele Unite nu intenționează să schimbe regimurile politice de pe glob și că se prezintă pe sine ca garant al suveranităților naționale.

Or, cu mai puțin de un deceniu în urmă, chiar acest lucru își propunea administrația americană, care dădea impresia că urmează fidel scenariul istoric propus de Fukuyama. În paranteză fie spus, ideile sociologului american nu pot fi reduse la un determinism istoric strict, cu atât mai mult cu cât, în ciuda imaginii popularizate, finalul narațiunii sale rămâne deschis, el însuși admițând că nu se poate prevedea în cele din urmă ce opinie vor avea oamenii despre destinația călătoriei parcurse. Cu toate acestea încrederea în democrația liberală rămâne dominanta cărții sale, ca și a sfertului de veac care s-a scurs de la căderea comunismului.

Astăzi însă imaginea Occidentului cuceritor și liberator este pusă prudent între paranteze. Răspunzând întrebării venite din sală, secretarul genetral al NATO, Jens Stolteneberg, preciza că nu se pune problema ca NATO să intervină pentru a schimba Rusia, ”schimbarea - adăugând el - trebuind să vină din interior, dar în același timp se impun măsuri de prevedere în fața unei puteri ”tot mai asertive”.

În fine, ca să ne întoarcem de unde am plecat, cu privire la admiterea în NATO a Ucrainei și Georgiei, Jens Stoltenberg a dat, simptomatic, un răspuns lung, sugerând de fapt că cele două țări nu sunt pregătite să adere și că prioritare sunt acum reformele care ar trebui puse în aplicare.

Cu 9 ani în urmă, Franța și Germania se opuneau admiterii Ucrainei și Georgiei într-o dezbatere deschisă, astăzi subiectul părând relegat mai curând evocărilor nostalgice. În mai puțin de un deceniu, liberalismul cuceritor a lăsat locul unei îngrijorări defensive. În plus, câtă vreme marile doctrine expansioniste au ieșit din joc, NATO nu mai dispune de nicio ideologie ”tare”, menită să-i ghideze acțiunile, ceea ce ar putea să fie chiar bine, căci nu va mai fi tentată să-și supraevalueze vocația.