1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Din greşeală în greşeală spre rusificarea finală?

E România în pericol? Dar Republica Moldova? Ce va mai face Putin şi ce anume l-a încurajat? Şi cum se va raporta vestul la Rusia după raptul teritorial comis în Crimeea?

Anexarea Crimeei e o palmă pe obrazul multora. Pe al putinofililor din politica şi ziaristica românească, în frunte cu Victor Ponta şi adulatorii săi mai vechi şi mai noi. Pe al antiamericanilor care au înteţit artificial conflictul dintre Washington şi o Europă dezarmată, mizând pe SUA pentru a fi apărată, ce s-a trezit, după ţicneala deceniilor de nesocotite reduceri de bugete militare, că dârdâie de frica Rusiei şi speră sincer ca Unchiul Sam să-şi regăsească potenţa şi să nu o pedepsească.

Dar şi pe-al lui Barack Obama. Ca şi pe al unora din aliaţii săi care semnalizează, mai nou, indirect, că vestul va tolera, tacit şi vinovat, alipirea la Rusia a peninsulei ucrainene şi nu va trece la sancţiuni economice decât după o eventuală nouă aplicare a scenariului Crimeei, de pildă în estul Ucrainei sau Republica Moldova. Anterior, Obama şi varii demnitari germani au cochetat abundent cu un Vladimir Putin impredictibil, deşi faptele sale indicau, de ani buni, că nu i se poate acorda nici o fărâmă de încredere.

Anexarea Crimeei ar fi „un semn de slăbiciune a Rusiei”, a afirmat, într-un târziu, Obama, înaintea summitului americano-european de la Bruxelles. România n-ar fi „în pericol” a susţinut la rândul său, nu de mult, Traian Băsescu. Ulterior, preşedintele avea să-şi nuanţeze poziţia şi să ceară redesfăşurarea forţelor NATO la frontierele de răsărit ale alianţei nordatlantice.

E în primejdie România? Da sau nu?

Ce înseamnă toate acestea pentru România? Nimica bun. Fiindcă e clar că Putin a dinamitat, odată cu dreptul internaţional, întreaga ordine mondială, iar vestul se pregăteşte totuşi să accepte cacialmaua, admiţând impunerea dreptului celui mai tare, despre care afirmă însă că e cel mai slab.

Or, e logic ca slăbiciunea Moscovei, evocată de Obama, care va spori inevitabil prin fuga capitalului şi a investitorilor din Rusia, să se manifeste iar, nu se ştie când, nu se ştie unde, precum în Crimeea. Prin urmare, a susţine că România n-ar fi (mai devreme sau mai târziu) în pericol şi că a avertiza faţă de riscuri înseamnă a face jocul Kremlinului constituie mostre de iresponsabilitate.

Conform înţelepciunii convenţionale, spre deosebire de estul Ucrainei sau de Republica Moldova, statele ex-comuniste din NATO ar fi la adăpost de ameninţarea Moscovei. Fiindcă ele beneficiază de protecţia mutuală promisă prin articolul 5 al pactului defensiv nord-atlantic.

Aceiaşi înţelepciune admite primejdia acută care planează asupra Transnistrei şi a basarabenilor. E vorba de ţinuturi ex-sovietice cu largi segmente rusofone, ţinuturi vulnerabile, în consecinţă, în conformitate cu doctrina Putin, la politica anexării de teritorii, în bază de imaginare chemări în ajutor lansate de minoritarii ruşi. Dar cât de consistentă e această înţelepciune? Câtă inconştienţă zace în ea?

O simplă recapitulare a erorilor, gafelor şi greşelilor comise în ultimii 25 de ani în raporturile Occidentului faţă de Rusia demonstrează că o serie întreagă de ipoteze nechestionate multă vreme se cer grabnic revizuite. Între ele e şi supoziţia potrivit căreia apartenenţa la alianţa nord-atlantică i-ar pune pe foştii sateliţi ai Moscovei la adăpost de foamea de teritorii a Kremlinului.

Inadecvările apusene

Seria de sminteli occidentale n-a debutat recent. În anii 90, Europa s-a dovedit incapabilă să pună capăt crimelor de război din fosta Iugoslavie. Abia când spectacolul masacrelor a devenit insuportabil pentru opiniile publice occidentale, iar europenii au cerut ajutorul american, SUA s-au văzut nevoite să intervină şi să oprească diversele forme de măcel. Dar defensiv, Europa tot la mâna Statelor Unite a rămas.

Sub Obama, SUA s-au crezut în măsură să-şi oblojească rănile şi oboseala unui deceniu de război anti-terorist prin decizii strategice extrem de pernicioase. S-au repliat în cochilie, şi-au redus propriile forţe armate, s-au reorientat spre „multilateralism”, „securitate colectivă”, război secret, informaţional, electronic, tehnologic şi de la distanţă, precum şi pe soft-power şi diplomaţie.

S-a constatat însă că, în afara dronelor, n-a funcţionat mai nimic. Retragerea din Europa i-a încurajat pe antiamericani, antidemocraţi şi antioccidentali de felul lui Putin. Irakul s-a prăbuşit într-un război sectar. Talibanii se pregătesc să revină în forţă la Kabul. Multilateralismul gen Naţiunile Unite a dat chix nu doar în Siria. Diplomaţia americană a capotat la rândul ei în varii ţări, nu numai magrebine. Iar cu dronele nu e posibil să aperi teritorii cotropite de divizii de blindate. Încât bilanţul lui Obama justifică post factum temerile din debutul său de mandat exprimate de cei mai pesimişti dintre observatori.

În fine, europenii au continuat ei înşişi să agraveze sensibil consecinţele erorilor strategice ale Washingtonului. Fiindcă, în loc să suplinească absenţa americană şi-au continuat alintul postbelic, reducând-şi sistematic, an de an şi fără jenă, capacitatea defensivă. Au făcut-o în ciuda semnalelor repetate şi clare de reşută în dictatură a Rusiei şi în pofida retragerii de pe Bătrânul Continent a unei Americi tot mai obsesiv concentrate asupra spaţiului asiatico-pacific.

Ce-ar mai putea fi

În aceste condiţii a miza, pe moment, numai pe alianţa nordatlantică şi pe credinţa că ea ar constitui un panaceu, ori pe iluzia caracterului raţional al politicii externe a Moscovei nu pare mai mult decât a acţiona în temeiul unor speranţe pioase. La limită ar putea fi chiar echivalentul unei politici a struţului sinucigaşe.

Pe viitor se va reveni probabil la politica de containment, de stăvilire a Moscovei propusă în 1946 de George Kennan. Se va ridica un nou zăgaz, un nou zid îndiguind Rusia lui Putin. Întrebarea e de ce parte a zidului se va afla atunci Republica Moldova.

Extrem de urgentă ar fi elaborarea unei strategii de refacere a capacităţilor militare ale statelor NATO. Concomitent, e imperativ ca România să depună sistematice eforturi spre a convinge principalele puteri să accepte rapida "vaccinare" a Republicii Moldova, a Georgiei şi a Ucrainei. Doar integrarea lor grabnică în alianţele occidentale le mai poate oferi o şansă, chiar precară, de a se apăra de piromani înveteraţi cu obsesii rusificatoare.