Din criza britanică românii ar putea ieși în câștig

După summit-ul de la Bruxelles se manifestă o anumită insatisfacție. Românii ar fi ieșit în pagubă, se spune, iar o deputată europeană aleasă pe listele PSD îl acuză pe președintele Klaus Iohannis că nu ar fi pledat sincer cauza țării sale.

În acest context încărcat de neînțelegeri, se impun câteva precizări. România nu avea de ales între păstrarea avantajelor de pe piața muncii și pierderea lor. Alegerea era între Brexit și un compromis oarecare. Or, compromisul era mai bun decât Brexit-ul, lucru cu care toată lumea a fost de acord. În lipsa unui acord, probabilitatea ieșirii Marii Britanii din UE ar fi crescut exponențial, iar în această eventualitate românii ar pierde mult mai mult. Odată plasată în afara Uniunii, Londra ar putea închide oricând frontierele în fața lucrătorilor din Est, impunând restricții și celor deja instalați în Marea Britanie. Președintele Iohannis și ceilalți șefi de stat și de guvern nu puteau face decât să diminueze pagubele. Ceea ce au și realizat.

Prin urmare criticile adresate diplomației de la București sunt nepotrivite, cu atât mai mult cu cât lucrătorii din Est se bucură de o situație privilegiată din perspectiva alocațiilor sociale. Odată angajat cu forme legale, un lucrător încasează alocații mai mari decât salariul minim din țara sa de origine, deși aceste subsidii nu depind de contribuțiile personale. Guvernul de la Londra s-a întrebat, pe bună dreptate, de ce ar trebui să fie răspunzător de copiii rămași în Polonia, Ungaria, Bulgaria sau România? Ar trebui să admitem că ceea ce au cerut britanicii este rezonabil, cu atât mai mult cu cât reducerea alocațiilor pentru copii (comunicatele oficiale spun ”indexare” ca să nu se înțeleagă despre ce e vorba) nu îi privesc decât pe cei care vor ajunge în Marea Britanie de acum înainte.

În fine, nu vom mai insista asupra riscurilor pe care le implică depopularea țării de forța sa de muncă. Nimeni nu mai gândește în perspectivă îndelungată. Cum spunea cineva care persifla spiritul de prevedere: ”pe termen lung vom fi morți cu toții!”. Prin urmare, cucerită de acest prezenteism infiltrat în cele mai intime reflexe morale, generația de azi se gândește numai la ea însăși, ignorând toate avertismentele cu privire la momentul în care statul român nu va mai putea plăti pensii. Mai mult, tinerii văd în pensionari un obstacol în calea propriilor aspirații. Și cu cât vor fi mai mulți bătrâni și mai puțini tineri cu atât va fi mai grav și dezacordul între generații, pentru că fiecare categorie va revendica mai mult decât poate oferi cealaltă.

Privită superficial din exterior, România pare o țară care se încăpățânează să nu facă reformele necesare; care manifestă un naționalism obstinat și un refuz al europenizării. În realitate, România e o țară destrămată, în care mai mult de jumătate dintre cei care contează în viața activă au plecat sau vor să plece și nu mai mizează pe rosturile locale. Iar de aici reiese nu o împotrivire, ci o neputință, care crește ca bulgărele de zăpadă, antrenând tot soiul de efecte colaterale.

Dar ce putem spune despre poziția oficială a statului român? Dacă deunăzi la Bruxelles a acționat în singurul mod în care putea acționa, în ultimele decenii statul român a încurajat copios destrămarea. Retorica insistentă care elogiază imigrația prezentând-o ca pe o avangardă a progresului nu a fost decât o imensă reclamă menită să sporească mobilitatea forței de muncă. Iar, în subsidiar, s-a petrecut pe nesimțite o mutare a centrului simbolic din lăuntru către afară, exaltând emigrația și devalorizând viața locală. Prestigios e să pleci. Să rămâi e o rușine. Cei buni sunt ”afară”, cei răi, retrograzi și naționaliști sunt înăuntru. Urmarea este că cei rămași sunt demobilizați, iar efectul cel mai vizibil este neputința politică pe care o deplâng toți fără să-i înțeleagă resorturile.

O societate în care nu mai există tensiune socială între forțele active, în care încordarea politică e mimată, în care nu mai există selecție, o societatea care își are ”centrul” în afară nu mai poate produce politici inteligente. Și cu cât e mai mare această relaxare, cu atât sporește și neputința de a inova și de a face reforme. Toropeala care a cuprins lumea românească este de fapt reversul negativ al integrării europene care dăunează în cele din urmă integrării înseși. Pentru că scade valoarea locului, lăsând România la periferie.