1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Dilema traseismului politic

Un amendament care îşi propune să elimine traseismul politic a fost respins în Comisia de revizuire a Constituţiei, cu ajutorul voturilor PSD şi PDL. Subiectul este mai complicat decât pare.

default

Dintre toate proastele moravuri ale politicii româneşti, puţine sunt mai detestate decât traseismul politic. Cu vreo 10 ani în urmă, subiectul se acutizase mai ales la nivelul administraţiilor locale şi fusese abordat critic şi în rapoartele Comisiei Europene. Opoziţia (PD şi PNL) preluase mesajul în campania electorală şi promitea să pună capăt acestor practici.

După alegerile din toamna anului 2004, guvernul alianţei DA a limitat într-adevăr migraţia politică, în ce-i priveşte pe primari şi pe consilierii locali, modificând statutul aleşilor locali, dar nu a putut face nimic împotriva migraţiei parlamentare. Un articol din Constituţie a părut să interzică mereu orice tentativă. E vorba de articolul care spune laconic: ”Orice mandat imperativ este nul”. (art 69)

Am comentat de multe ori semnificaţia acestui articol menit să garanteze membrilor parlamentului deplina libertate de conştiinţă. Antecedentele cele mai vechi ale acestui text se găsesc în Constituţia franceză de la 1791, dar principiul său fusese formulat de Edmund Burke, în discursul său din faţa alegătorilor din Bristol (1774), în care explica că un deputat nu poate fi un simplu delegat (”ambasador”) al alegătorilor săi, căci viaţa politică ar ajunge la conflicte ireconciliabile. Pe scurt, dacă fiecare deputat susţine interesele particulare ale celor care l-au ales, este imposibilă formarea unei voinţe politice mai largi.

E adevărat că de la situaţia în care se afla Burke la migraţia românească e o distanţă mare. Problema democraţiei reprezentative la începuturile sale era aceea de a-l dezlega pe deputatul ales de angajamente prea stricte faţă de colegiul în care a fost ales. Un exemplu adaptat la situaţia românească ar fi acesta: fiecare deputat susţine inflexibil construirea unui spital pe teritoriul colegiului său, ceea ce duce fireşte la un conflict generalizat, de vreme ce resursele sunt limitate.

Aşadar, interzicerea „mandatului imperativ” nu avea nicio legătură cu ceea ce numim astăzi migraţie politică. Cu toate acestea, interdicţia de mai sus poate fi extinsă şi asupra ”traseismului”. Problema din punct de vedere constituţional este că nu poţi face întodeauna diferenţa, în mod obiectiv, între deputatul care îşi părăseşte grupul ca să-şi urmeze un strict interes personal şi deputatul care se desparte de colegii săi sau care îşi contrazice alegătorii din motive de libertate de gândire şi acţiune politică. Or, a-l lega pe deputat de grup ar echivala, teoretic, cu mandatul imperativ, acela care ar fi fost primit de la alegători în ziua scrutinului.

Iată cum un principiu care apără nu doar libertatea de gândire, dar şi condiţiile unei vieţi parlamentare raţionale, a devenit în România recentă pavăza unor traseişti oarecare. E trist şi se explică de ce au proliferat în ultima vreme propunerile pentru limitarea migraţiei politice. Mai ales după reconstruirea majorităţii politice în jurul preşedintelui reales în 2009, problema migraţiei a devenit acută.

La sfârşitul săptămânii trecute, în cadrul Comisiei de revizuire a Constituţiei, a fost respins cu concursul reprezentanţilor PSD şi PDL un amendament care propunea ca un deputat să-şi piardă mandatul dacă părăseşte grupul politic sub însemmnele căruia a fost ales (”la data demisiei din partidul politic sau formaţiunea politică din partea căreia a fost ales sau la data înscrierii acestuia într-un alt partid politic sau o altă formaţiune politică”).

Respingerea acestui amendament a fost urmată de o mare frustrare, vizibilă în comentariile de presă. Primul ministru a promis că va insista pentru reluarea votului, deşi nu există nicio garanţie că acest lucru va duce la rezultatul dorit. Frustrarea este firească şi dezbaterea nu se va opri aici, căci viaţa politică românească nu cunoaşte oameni care şi-au asumat eroic vreo opinie, dar a cunoscut în schimb prea mulţi oameni care nu şi-au asumat nicio opinie şi care au trecut de la un partid la altul fără scrupule.

De aceea, politica românească se află într-o dilemă: asumă principiile clasice ale democraţiei reprezentative, îngăduind ca ele să fie utilizate cu rea credinţă sau, dimpotrivă, renunţă la aceste rigori, impunând o disciplină necesară, cu riscul unor posibile nedreptăţi ?