Dilema magistratului din România

În şedinţa de bilanţ de astăzi, noua preşedintă a Consiliului Superior al Magistraturii, judecătoarea Florica Bejinariu, a atins, printre altele şi o problemă de importanţă capitală: în ultimii ani, a remarcat ea, independenţa magistratului a primit interpretări radical diferite. Or, situaţia ar trebui, în sfîrşit, lămurită.

Problema a fost pusă şi în cursul disputelor de anul trecut cînd magistraţii au solicitat partidelor politice încheierea unui pact pentru Justiţie care să precizeze, printre altele, şi înţelesul precis al separaţiei puterilor şi independenţei judecătoreşti.

Purtătoarea de cuvînt a magistraţilor revoltaţi, judecătoarea Mona Pivniceru, se plînsese, pe un ton înalt, că Guvernul, prin legile sale, ar nesocoti independenţa puterii judecătoreşti.

Într-adevăr, aceasta este problema centrală a reformei: care este sensul corect al independenţei magistratului ?

În ultimii 5 ani au părut să concureze, din nefericire, cel puţin două interpretări diferite. Opinia publică, în mod spontan, şi în afara oricăror subtilităţi juridice, pretinde pur şi simplu unui judecător să reziste oricăror tentaţii atunci cînd este pus în situaţia de a condamna o persoană sus-pusă.

Un magistrat independent este acela care nu răspunde la telefoanele unui ministru, care nu se lasă intimidat de ameninţări şi care nu se lasă ispitit de promisiuni. Iar CSM este chiar forul chemat să-l apere pe magistrat dacă asupra lui se fac diferite presiuni din partea unor cercuri politice.

Aşa ceva nu s-a întîmplat însă în România. Bilanţul activităţii CSM a fost o mare dezamăgire atît pentru cercurile reformiste din România, cît şi pentru Comisia Europeană.

CSM s-a dovedit încă din prima clipă o echipă de magistraţi conservatori, înclinaţi mai curînd să apere inerţiile, ticurile şi complicităţile bine statornicite din cadrul sistemului.

CSM nu a făcut niciodată zid în jurul vreunui judecător ameninţat pentru simplul fapt că nu a fost cazul. Nici un înalt demnitar acuzat de corupţie nu a fost condamnat şi nici nu există perspective să se întîmple acest lucru prea curînd.

Totuşi o formă de solidaritate s-a manifestat, dar ea a fost de altă natură. Aşa cum sugera foarte bine ministrul de Justiţie Cătălin Predoiu, CSM s-a comportat adesea ca un sindicat. Iar în aceste condiţii ,independenţa puterii judecătoreşti a devenit şi ea o condiţie pentru protejarea intereselor materiale ale magistraţilor.

Anul trecut a fost mai clar ca niciodată că magistraţii din România văd în separaţia puterilor o cale de a-şi proteja condiţia materială. Disputa a ajuns pînă la Curtea Constituţională şi a vizat chiar interpretările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Sensul pe care tind să-l dea magistraţii propriei independenţe este simptomul unei derive îngrijorătoare. Nu am auzit niciodată protestele unui magistrat care ar fi împiedicat să-şi ducă ancheta la bun sfîrşit, dar am auzit în schimb nenumărate proteste referitoare la revendicări materiale.

Cu excepţiile cîtorva procurori (dintre care unul şi-a luat viaţa fără explicaţii), nici un magistrat din România nu s-a distins în lupta împotriva „mafiei“, în schimb o mulţime de magistraţi s-au distins în aprige lupte „sindicale“. Este limpede că sensul curajului, demnităţii şi independenţei magistratului trece printr-o criză gravă.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Rodica Binder