1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Dificultatea de a denunţa un plagiat

Devine tot mai evident, pe măsură ce se înmulţesc reacţiile, că lumea academică nu manifestă faţă de cazurile de plagiat aceeaşi indignare care răzbate dinspre mediile politice.

default

Victor Ponta

Scandalul plagiatelor reprezintă coliziunea a două sisteme de norme diferite: unul care guvernează informal România post-comunistă şi celălalt care vine din marea tradiţie europeană şi care aşează originalitatea şi meritul personal în centrul vieţii intelectuale. De fapt, abia acum România se loveşte brutal de sistemele de norme occidentale şi dă semne că înţelege sensul integrării europene.

România a fost, cel puţin din perspectiva vieţii şcolare şi academice, un spaţiu izolat, cu norme proprii, în care meritul personal este relativizat pe scară largă şi este înlocuit cu diverse valori de socializare. Notele şi diplomele de toate gradele incorporează o bună doză de calităţi extraintelectuale, într-o ambianţă morală în care nedreptatea situaţiei nu mai este bine percepută. Valoarea intelectuală în sine trece drept secundară şi, de aceea, cel care reclamă o nedreptate riscă să facă o figură proastă. Faptul de a avea bune raporturi sociale pare mai preţios decât performanţa.

De aceea nici situaţia tezei de doctorat a primului ministru nu pare aşa uşor de clarificat. El se bucură de susţinerea puternică a unor profesori care l-au acompaniat în carieră, iar autorul pretins plagiat refuză să depună mărturie şi să se implice în vreun fel. Dacă articolele fostului ministru Ioan Mang erau prea evident copiate ca să mai facă posibilă vreo apărare, teza lui Victor Ponta pare să fie produsul unei şcoli în care valoarea originalităţii şi a efortului personal este relativizată. Iar argumentul cel mai des invocat astăzi, mai mult sau mai puţin explicit, în favoarea primului ministru, este că destui alţii se găsesc în aceeaşi situaţie. După scandalul Ioan Mang, presa a dezvăluit în ultima vreme şi câteva cazuri de plagiat ale unor importante figuri publice asociate direct sau indirect fostei majorităţi guvernamentale şi este posibil ca „revanşele” de acest fel să continue.

Devine tot mai evident, pe măsură ce se înmulţesc reacţiile, că lumea academică nu manifestă aceeaşi indignare care răzbate dinspre mediile politice. Chiar dacă sunt destui universitari care au exprimat judecăţi severe, lumea academică pare destul de apatică. Acceptând că există destule excepţii meritorii, profesorii conducători de doctorate se ştiu în mare parte complici la practici nerecomandabile sau măcar la conduite relativizante. Într-o lume în care reuşita politică şi economică pare să fie independentă de meritele intelectuale, profesorii ei înşişi au lăsat ştacheta jos, din descurajare.

Aşa se face că am asistat, practic, la apariţia unui sistem de norme paralel cu cel oficial care a devenit atât de puternic, încât denunţarea unui plagiat trece drept o nedelicateţe, în cazul cel mai bun o indiscreţie, dar rareori un act de dreptate. Numai aşa se explică de ce oamenii nu par în România să fie indignaţi peste măsură şi de ce revolta adversarilor politici trece drept pură fărţărnicie.