1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Cultură

"Dialectica iluminismului" - mai actuală decât oricând

Pe 6 august s-au împlinit 40 de ani de la moartea lui Theodor Adorno, unul dintre cei mai de seamă filosofi ai secolului 20. Împreună cu Max Horkheimer a scris celebra "Dialectică a iluminismului".

default

Theodor W. Adorno

Născut în 1903 la Frankfurt, într-o familie înstărită, Adorno a copilărit în aceeaşi stradă din oraşul de pe Main în care locuise odinioară Arthur Schopenhauer. Tatăl lui Adorno era evreu, iar mama catolică. Tânărul a studiat la Frankfurt filosofia, muzica, psihologia şi sociologia, iar în 1924, la doar 21 ani, şi-a încheiat deja strălucita teză de doctorat despre filosofia lui Edmund Husserl. Încă din studenţie, Adorno s-a remarcat şi în calitate de critic de muzică şi de compozitor. Mai târziu a devenit profesor universitar, dar barbaria nazistă l-a obligat să renunţe la catedră în 1933, în temeiul originii sale iudaice.

Auschwitz ca simbol al eşecului întregii culturi şi civilizaţii umane

Adorno a fost nevoit să emigreze în Anglia şi apoi în Statele Unite, unde şi-a început activitatea la Institute for Social Research din New York, alături de Max Horkheimer, împreună cu care avea să scrie celebra "Dialectică a iluminismului". Cartea cuprinde o nouă filosofie a istoriei, care analizează societatea de după ororile de la Auschwitz. Pornind de la materialismul dialectic, şi depăşind marxismul în acelaşi timp, Adorno şi Horkheimer au creat o critică fundamentală a raţionalismului iluminist, a cărui credinţă naivă într-un progres continuu a devenit un anacronism după genocidul comis de nazişti cu metode "industriale" în lagărele de exterminare. Pentru Adorno şi Horkheimer, Auschwitz simbolizează eşecul întregii culturi şi civilizaţii umane.

Filozofului din Frankfurt îi aparţine şi celebrul citat: "După Auschwitz, scrisul unei poezii este o barbarie". Acest verdict se referă la imposibilitatea de a conferi răului absolut un oarecare "sens", prin transpunerea lui în lumea artei.

Societatea privită sub raportul mecanismelor care îngrădesc libertatea

Max Horkheimer

Max Horkheimer

"Teoria critică" elaborată de Adorno şi Horkheimer reprezintă o doctrină a societăţii ce are ca punct de plecare marxismul şi psihanaliza freudiană, având obiectivul de a demasca mecanismele ideologiilor. Principalele domenii analizate sunt economia, dezvoltarea individului şi cultura. Societatea nu mai este percepută ca totalitate a oamenilor care trăiesc în ea, ci privită sub raportul acelor mecanisme care limitează libertatea şi opţiunile unui individ în încercarea ei de a-l domina. Un rol important de mediator în stabilizarea mecanismelor puterii revine, potrivit teoriei lui Adorno şi Horkheimer, socializării în familie, culturii de masă şi mass-mediei. În plus, teoria critică tehnicizarea tot mai pronunţată a societăţii. Raţiunea iluministă a devenit "instrumentalizată", în măsura în care fiinţa umană a început să fie concepută doar sub aspectul utilităţii ei în sistemul capitalist.

În 1949, Adorno s-a întors în Germania, unde a reconstruit, împreună cu Horkheimer, institutul pentru ştiinţe sociale de la Frankfurt . Ulterior a devenit şi directorul acestui influent centru academic.

Deşi i-au admirat teoriile, studenţii care au organizat revoltele din 1968 l-au privit ca pe un trădător al stângii

Studenţii care au participat la revoltele din 1968 au preluat diferite aspecte ale filosofiei lui Adorno, transformându-le însă într-o critică unilaterală a societăţii capitaliste. Profesorul s-a arătat sceptic faţă de entuziasmul naiv al studenţilor pentru dictatori criminali precum Ho Chi Minh sau Mao Zedong, motiv pentru care mulţi dintre ei i-au sabotat cursurile, reproşându-i că ar fi trădăt stânga. În 1969, tinerii protestatari au reuşit chiar să ocupe institutul de ştiinţe sociale condus de Adorno, drept care profesorul a fost obligat să cheme poliţia. La procesul intentat studenţilor, filosoful a fost nevoit să depună mărturie împotriva unora dintre cei mai talentaţi discipoli pe care îi avea, ceea ce l-a tulburat profund. La doar o zi după proces, pe 6 august 1969, Adorno a murit de infarct.

Dar şi postum influenţa exercitată de el şi de Horkheimer a continuat să se manifeste plenar. Întreaga elită intelectuală a Germaniei postbelice, începând cu Habermas şi terminând cu toţi colegii săi, le e şi va continua să le fie profund îndatorată.

Autor: Alexandra Sora
Redactor: Petre M. Iancu