Deveselu și Constituția țării

Președintele Senatului Călin Popescu Tăriceanu a explicat de ce nu a dat curs invitației primite de la americani de a participa la ceremonia organizată recent la Deveselu (B1TV). Examinând programul ceremoniei, Călin Popescu Tăriceanu a remarcat că salutul Gărzii de Onoare va fi acordat prim-ministrului Cioloș și nu lui, deși ierarhia constituțională l-ar fi îndreptățit la întâietate. De asemenea cel care urma să rostească un discurs din partea românească era tot Cioloș șamd. Se va spune, probabil, că președintele Senatului a manifestat o vanitate excesivă și că nu ar fi trebuit să se formalizeze. Ar fi însă greșit. Formele există ca să fie respectate, altfel ce rost ar avea să le instituim? Dacă ceremoniile ni se par plictisitoare și risipitoare de energii, ar trebui să renunțăm pur și simplu la ele.

Nu insistăm pe tema formelor, deși ele joacă un rol important. Interesant de remarcat ni se pare acum mai ales faptul că, în ordinea reală a statului, președintele Senatului (oricare ar fi el) nu are importanța care i se atribuie. Între el și președintele Camerei Deputaților nu există nicio diferență, după cum diferențele dintre camere sunt și ele neînsemnate. Singura ocazie în care președintele Senatului joacă un rol proeminent este vacanța funcției prezidențiale, ceea ce se întâmplă destul de rar. Însemnătatea protocolară care se acordă președintelui Senatului este prin urmare o formă fără conținut.

Americanii, care s-au ocupat de organizarea evenimentului, au părut nepoliticoși atunci când au nesocotit ierarhiile constituționale și protocolare din România, dar ei eu pus în evidență funcționarea reală a statului. Cine contează când e vorba să fie luate decizii în domeniul militar? Președintele țării în primul rând, dar, dacă acesta nu ține să monopolizeze decizia, a doua persoană care trebuie consultată este șeful Guvernului. Militarii americani au de discutat aici direct cu șefii executivi deoarece nu au timp de pierdut. Nu știm dacă, prin natura invitațiilor și a locului rezervat fiecăruia, americanii vor fi dorit să-și comunice preferințele politice, dar e clar că ceremonia de la Deveselu a pus în lumină nu ierarhiile simbolice, ci pe cele reale. Am asistat la o certă simplificare pragmatică.

Prin urmare ceremonia de la Deveselu ne-a dezvăluit un nou subiect de dezbatere constituțională. Președintele Senatului, dacă ține locul președintelui țării în cazul în care acesta nu își poate exercita funcția, ar trebui să fie în mod permanent implicat în toate discuțiile privitoare la armată, servicii secrete, alianțe, amenințări de securitate, strategii etc. Altfel el se va dovedi, inevitabil, nepregătit să facă față rolului. Președintele Senatului ar trebui să facă parte, de exemplu, din CSAȚ. Dar nici așa nu ar fi suficient, căci CSAȚ se întrunește numai atunci când dorește președintele. Ar fi nimerit să existe un soi de consiliu de securitate permanent, cu întruniri periodice, la care să participe și președintele Senatului, desigur, în situația în care convenim să-i acordăm pe mai departe locul celui de-al doilea om în stat.

O asemenea decizie ar antrena însă și alte consecințe, căci de ce să acorzi un rol atât de mare președintelui Senatului, dacă această cameră nu este cu adevărat o ”cameră superioară”, așa cum sună terminologia tradițională și lipsită astăzi de acoperire? Prin urmare ar trebui ca diferențele dintre camere să fie adâncite și Senatul să primească atribuții legate de tratate internaționale și decizii strategice.

În sfârșit poate că ar fi mult mai bine ca o viitoare constituție să renunțe la semiprezidențialism și să decidă clar, într-un sens sau în altul, și atunci nu ar mai fi nevoie de amenajările complicate pe care le-am schițat mai sus.

Faptul că americanii nu se încurcă cu ierarhiile locului are o dublă semnificație. În primul rând este expresia suveranității lor nedezmințite, limbajul expeditiv al celui care știe că poate schimba oricând prioritățile. În al doilea rând e vorba, așa cum am spus, de pragmatismul care pretinde, dincolo de orice considerente politice, ca ceea ce nu are o eficacitate imediată să fie lăsat deoparte.

Toate acestea provoacă nemulțumiri firești, căci oamenii fac politică ca să fie recunoscuți și să primească prețuire. E o trăsătură universală. Dar mai important este să observăm că multe dintre nemulțumirile acestea se leagă, de fapt, de proasta organizare a vieții de stat și, în cele din urmă, de reaua alcătuire a Constituției.