1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Despre vorbe şi tăceri, dileme şi alte întrebări

Pe un subiect despre care nu se poate vorbi, trebuie să se tacă, fusese de părere Ludwig Wittgenstein.

Filosoful ştia multe despre limbaj – temeiul esenţial al meditaţiilor sale. Politicienii sunt în genere mult mai puţin circumspecţi. Pe unii îi ia gura pe dinainte. Pe alţii, îi prind din urmă propriile vorbe aruncate în vînt. De pildă cele spuse într-o nefericită convorbire telefonică purtată de un premier cu un procuror pe marginea reţinerii unui prieten politic cu teşchereaua plină de bani. Ori cele prezidenţiale contestînd, în mod fals, luarea la cunoştinţă a acestei regretabile discuţii.

Nu altfel stau lucrurile să spunem în Germania, unde un cancelar anunţa la un moment dat că nu merită să mai candideze la funcţia supremă, dacă nu reuşeşte să înjumătăţească numărul şomerilor în timpul mandatului său. Sporirea vizibilă a acestui număr nu i-a estompat însă dorinţa expresă de a mai candida odată.

Infinit mai grav mi se pare faptul că mass-media, de pildă Al Jazeera, trăieşte, şi nu rău, din ce n-ar trebui rostit ori înfăţişat niciodată – din ilustrarea unor crime teroriste difuzate la ore de maximă audienţă, despre care nu se ştie cum au fost filmate, de către cine, şi în ce scop sunt transmise. Al Jazeera nu e singurul post tv care mănîncă o pîine bună de pe urma băilor de sînge teroriste. Intrucît celor care se transformă în instrument de propagandă extremist nu le e vădit ruşine, mă întreb cum se poate împiedica prelungirea în eter a ucigaşului braţ terorist fără să se pună în pericol libertatea presei.

Dar numai unii pier precum păsările: pre limba lor.

Disputa cu negaţioniştii Holocaustului de felul unui David Irving, care au contestat evidenta girare, de către Hitler însuşi, a exterminării populaţiei evreieşti din Europa, ar fi fost mai dificilă, dacă şeful regimului nazist nu şi-ar fi anunţat el însuşi, în repetate rînduri, fie şi voalat, intenţiile genocidale. Stalin, mai viclean, a tăcut şi a făcut. Hecatombele de victime pe care le-a lăsat în urmă nu-i împiedică nici azi pe unii din admiratorii săi postumi să-l aduleze – nu doar în Rusia.

La începutul anilor 90, Saddam Hussein anunţase proxima exterminare a unei jumătăţi a populaţiei israeliene cu ajutorul armelor sale chimice. Cîteva luni mai tîrziu, ucigaşul prin gazare a mii kurzi, prin împuşcare, tortură şi alte metode a sute de mii de şiiţi şi de suniţi din rîndul propriilor săi concetăţeni avea să invadeze Kuweitul. Revolta pe care a provocat-o, scria recent un corespondent din Ierusalim al ziarului elveţian Neue Zuercher Zeitung a demarat un proces care s-a soldat pînă la urmă cu debarcarea sa. Ce-ar fi fost dacă se stăpînea? Din oraşul sfînt, corespondentul ziarului helvet se întreba dacă, în cazul exterminatorilor, D-zeu nu trage oare el însuşi „frîna de mînă”, determinîndu-i pe împăraţii răului să-şi devoaleze prematur obsesiile, spre a genera rezistenţa necesară să le torpileze planurile destructive. In acest caz, sugera ziaristul elveţian, e firesc ca „tocmai Ţara Sfîntă să joace rolul de catalizator al unui astfel de proces”, care, în mod normal, ar trebui să pună capăt şi carierei preşedintelui iranian Ahmadinedjad, devreme ce l-a depăşit în agresivitatea sa retorică, pe Saddam. Dar atunci, mă întreb, de ce n-au fost frînaţi la timp nici Hitler şi nici Stalin?

Ispita de-a atribui Providenţei tot felul de intervenţii şi manevre n-a dispărut iată, nici în iluminata postmodernitate occidentală. In anul crizelor şi catastrofelor, mulţi conservatori religioşi de peste ocean s-au dat în stambă, susţinînd sus şi tare că uragane de felul Katrinei sunt evidenta pedeapsă a cerului pentru imoralitatea cetăţenilor din New Orleans. Chiar aşa să fie? Să acţioneze oare D-zeu nediscriminat, ucigîndu-i laolaltă şi pe drepţi şi pe nedrepţi? Biblia însăşi ne previne să nu comitem oribila eroare, revelîndu-ne discuţia în contradictoriu purtată cu Avraam pe tema distrugerii Sodomei şi Gomorei. Patriarhul invocase şi obţinuse atunci garanţia dreptăţii divine. In cele din urmă, îngerii au evacuat unica familie de oameni drepţi din zonă, înainte ca apocalipsul să se producă.

Dilema nu e nouă. Spre a o rezolva a apărut ceea ce se numeşte teodicee, în speţă tentativa de a explica aparenta contradicţie dintre omniscienţa, atotputerea şi bunătatea divină în condiţiile existenţei răului în lume. Acum exact 250 de ani, un cutremur de proporţii fără precedent, urmat de un tsunami rădea de pe faţa pământului înfloritoarea capitală portugheză, în chiar ziua în care inchiziţia din preacucernica Lisabonă se pregătea să ardă pe rug niscai „eretici” iudaizanţi. Zguduirea pământului, resimţită pînă în Finlanda, precum şi consecutiva revărsare a oceanului, care a scufundat corăbii la Londra, avea să declanşeze şi un concomitent seism intelectual paneuropean. Ateismul şi agnosticismul (anunţaţi de panteismul spinozist) au prins aripi. Atunci s-a născut ampla mişcare, susţinută între alţii de Voltaire şi de Kant, care avea să conteste viziunea lui Leibniz (a celei mai bune dintre lumile posibile) şi să promoveze în cele din urmă respingerea în bloc a implicării transcendentului în treburile pămînteşti.

Cu dileme similare s-a chinuit teologia evreiască după distrugerea celui de-al doilea templu, acum 2.000 de ani şi din nou, după Auschwitz. Ele nu sunt, raţional, rezolvabile, decît, eventual, pe linia lui Hans Jonas, care, după Holocaust, avansa ideea unei limitări voluntare a omnipotenţei divine, obligatorie spre a face loc libertăţii.

Intrucît e însă evident că nevoia noastră de explicaţii a rămas intactă în faţa inexplicabilului, ar fi util să găsim resursele de a nu ne mai face de rîs convocînd dreptatea divină ori de cîte ori ni se năzare că e bine s-o facem. Există într-adevăr lucruri asupra cărora e cazul să păstrăm tăcerea, ori măcar să le abordăm sotto voce, deşi pe unii dintre noi tocmai existenţa unor tabu-uri ne incită să prindem glas.

Din contra, cînd e vorba de posibila corupţie şi imoralitate a unor politicieni, e de datoria noastră să renunţăm la pliscul mic. A spune lucrurilor pe nume înseamnă bunăoară a admite că în treburile publice nu se pot accepta niveluri individuale de moralitate. Nici închisori secrete. Şi că un premier, prins cu mîţa-n sac, n-are decît o singură cale onorabilă de a se spăla de păcatul intervenţiei telefonice în treburile justiţiei făcută în folos politic, ori în cine ştie ce alt interes personal. Altfel zis, neştiinţa – ori "dorinţa de informare" – nu poate fi o scuză pentru un şef de guvern.

  • Data 04.11.2005
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B323
  • Data 04.11.2005
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B323