1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Despre viaţă, moarte, marşuri

Cine poate refuza un marş pentru viaţă, dacă dispune de două picioare sănătoase? Încotro s-o ia cu ele, dacă nu se crede manipulat? Să participe la un marş al morţii? Şi totuşi, chestiunea numai simplă nu-i.

Cum poate avea cineva, cât timp e-n toate minţile, ceva în contra naşterii copiilor? N-am fost noi înşine feţi? N-am fost sugari şi bebeluşi? Nu ne bătea inimioara făcând să trepideze ecografele şi să tresalte inimile mamelor noastre?

N-am fost copii înfometaţi şi însetaţi de sânul mamei, incontinenţi şi scatofagi, sexuaţi mult înainte de a începe să vorbim, mult înainte ca unii să se alfabetizeze, alţii, să se catehizeze şi să se îmbisericească?

Nu, nu pot fi împotriva aducerii pe lume a copiilor decât puţini. Mizantropii învederaţi, de pildă. Pentru care această lume e, ca în teologia gnostică, prea rea ca să nu încerci să-i pui capăt. Şi psihopaţii.Toţi ceilalţi sunt, din principiu, de cealaltă parte a baricadei.

”Creşteţi şi vă înmulţiţi” e prima poruncă a Bibliei adresată omenirii în ansamblul ei. Dar cartea sfântă ne mai cere, între altele, să ne iubim aproapele ca pe noi înşine. Or, ce se fac aceia care au inimi de piatră? Care nu se iubesc decât pe ei? Care nu se iubesc destul? Sau care doar pe ei nu se iubesc? Lumea Creatorului, cel ce-şi asumă toate regulilele pe care le impune creaturii sale, e nu doar minunată, ci şi complexă. Şi plină, iată, de imperfecţiuni. În ea rezidă şi durerea şi suferinţa şi mai ales moartea, precum şi asasinatul, suprema nedreptate.

Ce putem face noi? Să n-o amplificăm. Să încercăm să o reducem, deci să sporim dreptatea, oriunde şi oricând putem. Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face, iată morala supremă, modalitatea unică de a trăi moral şi în conformitate cu porunca iubirii de aproape, comandamentul esenţial al civilizaţiei iudeocreştine. Morala, însă, presupune absenţa coerciţiei. Şi nu e un drum cu sens unic. Implică şi o comunitate potrivită.

A sili o femeie să aducă pe lume un copil nedorit cât timp nu-l poate creşte, căci e captivă într-un univers misogin, marcat de o debandadă a violenţei, a violului, mizeriei şi corupţiei necontrolate, a spitalelor prefăcute de guvernanţi ticăloşi din case de sănătate în killing fields, numai moral nu este. E imoral. Da, un avort reclamă, etic, motive cât se poate de serioase. Nu, burta femeii n-ar trebui să fie „doar a ei, case closed”, aşa cum nici bărbatul n-ar trebui să poată face cu trupul său numai ce vrea. Omul nu este doar o insulă, ci parte a unui arhipelag.

În fine, da, lipsa copiilor e o pedeapsă în sine. Una a cărei magnitudine o înţeleg, adesea, doar cei fericiţi c-au reuşit, poate în ciuda sărăciei lucii, să fie nu doar pentru ei, ci şi părinţi.

A da viaţă (şi a educa) este a dărui. Îmbogăţeşte mai mult decât orice şi societatea şi omenirea şi, mai cu seamă, pe cel care dăruieşte. Dar nu se întâmplă pentru că o cere vreun ierarh nepriceput şi incapabil să se exprime adecvat. Ci pentru că se împlineşte o lege a firii statornicită de Creator, adăugându-se umanităţii o fiinţă irepetabilă şi inepuizabilă, potenţialitatea unui spirit liber, a unei conştiinţe, a unui spaţiu al libertăţii interioare, a unui nou izvor de adevăr, dreptate, pace.

Dar cum pot fi toate acestea un copil nevrut şi neiubit ca, vai, atâţia ”decreţei” din ”epoca de aur” ceauşistă, făcuţi în silă şi la ordin, sub ameninţarea cu sancţiuni draconice, pentru ca dictatorul să-şi poată creşte şi asupri mai bine oştirile de sclavi? Cum poate fi bine, just, onest ca instituţiile statului (sau cele religioase) să vrea să controleze utere? N-ar fi mai bine să ne-ngrijim să avem medici? Maternităţi şi grădiniţe? Şcoli bune?

N-ar fi corect să se transpună politici în apărarea mamei şi copilului, ca şi a familiilor tradiţionale şi mai puţin tradiţionale, astfel încât femeile să se simtă încurajate să dăruiască viaţă?  N-ar fi util să se înceapă prin a se pune capăt oricăror forme de simonie, prin a se lichida propaganda politrucilor, corupţia lor şi a ierarhilor, care mimează sfinţenia, dar n-au pic de înţelegere pentru duhurile, pentru viaţa reală a celor pe care afirmă că îi păstoresc?

Şi n-ar fi recomandabil ca, în logica acestui efort, să se reziste ispitei falsificării şi manipulării, astfel încât tinerii să nu se simtă dezgustaţi de violarea adevărului, dezabuzaţi de impostură şi îndemnaţi să se despartă de tradiţie pentru a merge pe calea egoismului total şi a unui epicureism dezlănţuit?

Au existat marşuri ale morţii. Cele mai înspăimântătoare aparţin unui trecut care nu trece. Au fost organizate de nazişti, către sfârşitul Celui de-al Treilea Reich, victimele lor fiind deţinuţii evacuaţi din lagărele de concentrare şi exterminare, astfel încât să nu poată fi eliberaţi de trupele aliate care înaintau vertiginos. În acest context, a-i spune "marş al vieţii” demonstrației de sâmbătă îmi pare o pernicioasă instrumentalizare terminologică a fazei finale a Holocaustului. Ne-ar sta bine să fim atenţi cu noţiunile şi vieţile distruse de regimuri nihiliste, dacă vrem cu adevărat să slujim vieţii.