Despre terorism

Preotul anglican Elias Khoury din Ramallah, din zonă ocupată de israelieni, a fost expulzat de aceştia în 1971 în Jordania, sub acuzaţia de a fi transportat terorişti care au depus o bombă într-un magazin universal din Jerusalim. Mai tîrziu, din Amman, Khoury, devenit între timp episcop, nu s-a sfiit să justifice actele teroriste asupra civililor în locuri publice, cu motivarea că aceştia sunt soldaţi în timpul liber, iar copiii vor deveni într-o zi soldaţi.

Părerea absurdă a unui preot creştin demonstrează mai întîi că terorismul nu este nicidecum limitat la mediul unei religii. Iar apoi, că nu poate fi clar definit ce-l face pe un om terorist. Nu doar zel religios greşit înţeles, nu doar ură de rasă şi naţionalism, nu doar o disperare din motive economice sau politice. Şi tocmai de aceea problema terorismului este tot mai greu de abordat. Fără să mai vorbim de faptul că noţiunea însăşi de terorist este foarte nuanţat folosită. Terorişti de ieri, de exemplu, pot fi mîine politicieni respectabili. Yomo Keniatta, primul preşedinte al Keniei, şi arhiepiscopul Macarios al Ciprului sunt doar două exemple, Yasser Arafat poate fi al treilea.

Esenţial pentru definirea terorismului ar trebuie să fie modul de a proceda. Cine încearcă să-şi atingă scopurile politice prin atacuri asupra populaţiei civile nevinovate intră precis în această categorie. Şi ar fi bine ca întreaga lume să preia această definiţie în mod unanim. În schimb, continuă să funcţioneze principiul: ” Eroul libertăţii pentru unii este terorist pentru alţii”. De parcă taberele ar putea fi clar demarcate. De mult nu mai sunt. Nu numai după ce la World Trade Center au căzut victimă şi mulţi musulmani. Teroriştii nu-şi aleg cu grijă victimele; ei atacă orbeşte, important este ca lumea să devină nesigură, să fie ”terorizată”.

Împotriva unui astfel de terorism orb nu ai nici o putere. Uneori teroriştii îşi însoţesc actele de condiţii. Dar şi în acest caz există dilema: trebuie să rămîi dur sau să cedezi, validînd astfel reţeta şantajului terorist. Ai de ales între ciumă şi holeră. Cea de-a treia cale – acţiuni violente pentru eliberarea ostatecilor – nu este nici ea întotdeauna practicabilă.

Şi atunci! Este într-adevăr lumea neputincioasă în faţa terorismului? Şi acesta poate deveni – ca în ultimul timp – viaţa noastră de zi cu zi? Şi nu numai în Irak, în Rusia sau în Palestina? Tocmai acest lucru ameninţă să aibă loc, dacă o majoritate care trăieşte în respectul legilor în lumea întreagă – în Occident, ca şi în lumea islamică, în Rusia sau în America Latină – nu înţelege în sfîrşit că orice violenţă trebuie respinsă şi că nu trebuie glorificate propriile fapte, care pentru alţii sunt condamnate drept terorism. Exemplul cel mai recent: după atentatul sinucigaş din Beersheva, palestinienii jubilau pe străzile din Gaza. Ei ar trebui să priceapă că pot fi victimele actului următor. Şi invers, premierul Ariel Sharon ar trebuie să înţeleagă că măsurile lui violente dau naştere la alte acte violente. Învăţăminte pe care ar trebui să le tragă şi Bush în Irak şi Putin în Cecenia.