Despre ”societatea deschisă” și criza refugiaților

Huliganismul ”necunoscuților” misterioși din noaptea Anului Nou din fața Domului din Köln repune în discuție ideea intens vehiculată de ”societate deschisă”. E un subiect încărcat de confuzii. Dar să facem, în prealabil, câteva precizări. Oficialii germani au declarat în primă instanță că nu au dovezi certe că autorii agresiunilor reclamate ar fi sirieni sau nord-africani. Potrivit mărturiilor, s-ar putea spune cel mult că aveau ”aparența” unor resortisanți orientali sau maghrebini. Pentru cei care cunosc de multă vreme stilistica delicateții prevenitoare transformată în dogmă a fost clar că, timp de câteva zile, presa a camuflat cu bună știință originea huliganilor. Aceeași presă care timp de 6 luni de zile a pledat insistent pentru ospitalitate și ”valorile europene” nu putea recunoaște că s-a înșelat și că ”victimele” războiului și islamismului radical ar putea provoca asemenea turbulențe. Prin urmare a tăcut și nu s-a obosit să facă nicio investigație care i-ar fi dezmințit așteptările. Presa e liberă de constrângeri exterioare, dar nu și de acelea pe care ea însăși și le-a inventat și care o obligă la mistificări bine intenționate. A se reciti în acest sens ”Cunoașterea inutilă” a lui Jean-François Revel.

Dar am dori acum să discutăm o altă problemă cel puțin la fel de importantă. ”Societatea deschisă” a fost invocată mereu în aceste luni pentru a susține politicile ospitalității, prin opoziție cu pretinșii dușmani ai ”societății deschise” care, în numele unor afirmații metafizice, ar fi opresivi și discriminatori. Ne e teamă însă că noțiunea aceasta a fost complet denaturată, fiind luată într-un sens literal și trivial totodată.

Filosoful Karl Popper, din scrierile căruia se trage această sintagmă politico-filosofică, nu a vrut să spună că o lume mai bună ar trebui să fie ca o casă cu ușile și ferestrele vraiște și deschisă, așa-zicând, tuturor vânturilor. Cu toate acestea e clar că sintagma lui Popper, coborâtă în stradă și în presa militantă, a dobândit acest înțeles. ”Nu există oameni ilegali”, afișau protestatarii pro-refugiați în toate marile capitale ale Europei occidentale, ceea ce dorea să spună că niciun individ nu ar avea nevoie de atestate legale, el fiind îndreptățit prin propria sa existență, evidentă oricui.

Admitem că ideea este generoasă și că birocratizarea vieții umane este un rău resimțit cu durere. Dar nu există pur si simplu nicio formă de organizare umană care să nu pretindă un ”inventar” al vieților, unul de natură să facă posibilă o distribuire a resurselor. E o servitute care ține de limitele resurselor noastre care, în ciuda abundenței lor, nu au devenit suficiente ca în utopiile socialiste. Evident distribuirea resurselor pe plan global poate fi discutată, dar chiar în versiunea radicală a stângii redistributive, sunt necesare recensăminte și acte doveditoare.

Să revenim: ”societatea deschisă” nu înseamnă abolirea tuturor frontierelor și eliminarea actelor de identitate. Ci cu totul altceva. În accepția lui Karl Popper, o societate închisă este una magică sau tribală sau colectivistă, prin opoziție cu una deschisă în care indivizii au libertatea de a lua decizii personale. În opinia lui Popper, Platon era ”un dușman al societății deschise” de vreme ce pretindea fiecărui individ să ocupe un rol predeterminat în societate, Marx era de asemenea un mare inamic al societății deschise de vreme ce, victimă a istorismului, îl așeza pe individ mai prejos de adevărul ghicit în istorie. Prin urmare, societatea organică în versiunile arhaice și cea organizată după precepte pretins științifice în versiunile moderne culminează în tiranii totalitare. Societatea deschisă este, dimpotrivă, ordinea liberală a indivizilor dotați cu discernământ și capabili să ia decizi în nume propriu și, mai ales, să parvină pe scara socială. Societatea deschisă este aceea în care nu există un loc predestinat al individului, ci un spațiu larg de realizare personală.

E o schiță abia, dar una care ne arată cât de mult a fost denaturat conceptul lui Popper în încercarea de instrumentalizare politică. Deschiderea granițelor pentru o masă mare de oameni este o ”deschidere” de cu totul altă natură. O societate deschisă este una în care un resortisant străin de confesiune musulmană are căi deschise de realizare personală nefiind supus unui regim discriminatoriu, dar nu una în care milioane de musulmani se pot instala pe teritoriul Europei fără nicio îngrădire. Realitatea este că tocmai islamismul este în sensul lui Popper un mare dușman contemporan al societății deschise și nu așa-numiții populiști europeni care se tem de avansurile islamismului. Or, ceea ce se întâmplă astăzi este importul unei societăți închise de către o prost îndrumată societatea deschisă.

Așadar să fim atenți, căci, așa cum bine spunea cineva, diavolul se ascunde nu doar în detalii, ci și în spatele cuvintelor onorabile.